Pupilele

Pupilus, cum ziceau stramosii nostri romani, era un minor aflat in grija altcuiva decat parintii.
Cu timpul si cu romanismul, intelesul termenului s-a extins, s-a pervertit usor pe la colturi si a capatat usoare conotatii negative.
„Pupila”, altfel avand intelesul si de gaura rotunda (in mijlocul irisului), numita si lumina ochilor, acum sper ca ati inteles cu devine chestia cu pervertirea, a devenit un peiorativ pentru o juna mai mult sau mai putin intretinuta de un domn bine si cu posibilitati.
Adica in varsta si cu bani sau fara bani dar cu multa stiinta de carte.

Si chestia cu intretinutul s-a relativizat.
Acum domnii nu mai cotizeaza lunar la „intretinerea” materiala a pupilei.
Domniile lor le sprijina (moral), le fac reclama, le propulseaza pe orbite, le deschid drumuri, sau le feresc de rau-voitorii care au inocenta de a se intreba cu voce tare : „Pe cine are ma, asta in spate ? ca de cantat, … e clar ca habar n-are !”

Acum sa nu va’nchipuiti ca toti acesti domni carunti, posesori de pupile, ar umbla cu manutele uscate si bantuite de artrite pe sub ceva fustite de pupile.
Nu. Doar unii, aia care au si foarte multi bani si putina minte si pot schimba pupilele ca pe ciorapi.
Restul au doar iluzii si vanitati, desearte dar le au !

Neavandu-l pe Nenea Iancu la indemana, caci zau, ii dadeam „scena” sa o descrie el, va incit totusi sa va imaginati o calda zi primavaratica, in parcul de pe malul raului, dintr-un targusor romanesc.
Un domn grizonat bine, cu palarie si baston, insotit de 2 domnisoare aflate cu un pas inaintea anotimpului si a modei, pasesc agale pe alei. In timp ce domnisoarele peroreaza cu avant si energie, coland vorbe fara intelesuri, domnul nostru da amabil din cap, incercand zadarnic sa le explice de ce a murit capra vecinului.
Din celalalt capat al aleii vine …. onorabilul domn Piscupescu insotit de intreg familionul si aferentele animale de companie apartinatoare de o „casa mare”.
Dupa anostele amabilitati si prezentari de rigoare, domnul Piscupescu, usor ros de invidie si neavand prea mult loc la intors cuvintele din cauza companiei, indrazneste totusi o intrebare.
– Si tinerele domnisoare ….. cu ce se ocupa Maestre ?
– Pupilele mele draga Piscupescule, cele de anul asta, studiaza impreuna cu mine Arta Conversatiei in viziunea freudiano-cabalistica si aplicatiile ei in dezvoltarea armoniei mistico-realiste din cadrul asramurilor indiene privite din perspectiva orizontului gravitational al gaurilor negre.
– Este fabulos Maestre ! Dar cu tanara speranta, cea de anul trecut, ce s-a intamplat ?
– Draga Piscupescule, un nepermis rateu pentru un initiat ca mine! S-a maritat ingrata! Si a trantit si 2 plozi!
– Draga Maestre, stii cum e, esecurile ne inalta, succesele ne doboara … iar femeile, in final tot la cratita ajung, nu se putu abtine Piscupescu, cu ochii maturand in continuare siluetele pupilelor.
– Ionele, hai draga, trebuie sa ajungem cu odoarele si la mam’mare, ca nu i-a vazut saptamana asta, interveni suav madam Piscupescu, deja la distanta, suierand subtire numai pt. ea : calca-ti-ar trasura amicii, cu patachinele lor cu tot!
– Imediat madam, se imbatosa Piscupescu continuind repede: Pacat mon cher, pacat Maestre, din rar te facusi scump la vedere la Club si o sa creada amicii ca raposasi. Dar ma rog, daca e mai interesant sa pupilezi, pupileaza Maestre, pupileaza.
Ca si domn’ Prefect, heeehe, secreteaza Maestre, secreteaza de zici ca ieri a venit june deplomat de la Paris.

Unui bun amic ce, cu mare regret, isi pierde incet dar irevocabil simtul ridicolului.