Posts Tagged 'om'

O viata si-un caine

Candva, in negura timputilor, omul si lupul s-au simtiti egali si-au realizat absurditatea luptei dintre ei.
Asa ca s-au aliat si au devenit frati. Dar, in cadrul fratiei intre popoare, intodeauna un frate este mai egal decat celalalt, asa ca omul a devenit fratele cel mare.
Precum URSS si fratiorii lui din Lagarul Socialist.
Si pentru ca lupul daduse exemplul, si se specializase in caine de vanatoare, de dormitor sau de balta, asa si URSS a vrut ca ea sa faca industrializarea, iar fratii socialisti, agricultura, in special agricultura, si daca se putea doar agricultura.
Dar sa lasam politica URSS si sa ne intoarcem la omul nostru si la cainele lui.
Pretenia intre popoare, ma scuzati, intre animale, intre cele doua animale, lupul si omul, a inceput inca din copilaria lor, si la propriu si la figurat.
Puii de om au primit drept jucarii pui de lup si s-au jucat impreuna pana au crescut mari si-au devenit nedespartiti. Problema a fost ca oamenii traiau de 3 ori mai mult ca lupii, asa ca au inceput sa creasca lupi chiar daca ei, oamenii erau la varsta adulta. Dar nu mai erau pentru joaca, ci pentru vanatoare si atac, pentru ucis alte animale sau alti oameni.
Deranjul a aparut cand unele doamne n-au mai trebuit sa zgarme prin paduri dupa ierburi si ciuperci, si au stat acasa datorita deltoidului mai dezvoltat al sotului.
Au vrut si ele caini, dar nu de lupta, ci de scarpinat pe burta.
Asa se face ca javrele cainesti au acceptat sa fie intretinute de femei si sa zaca cracite prin alcoave in asteptarea gadilatului pe burta si a ciozvartei de cerb sau de mistret.
Cum omului i-a mers in general bine, necesarul de caini de vanatoare a scazut constant, in timp ce numarul de javre de asternut a crescut proportional cu numarul de oame.
Asa se face ca si eu am avut inca din copilarie mai multi caini de asternut si doar doi caini adevarati.
Primele javre de care imi aduc aminte au fost doua aratari cu picioare scurte, latoase, sarmoase si multicolore. Apartineau superbei rase maidanez de Gara de Nord, ramura odaile doamnei chestor.
Care chestor, Copotoiu pe numele lui, statea chiar vis-a-vis de casa mea, de casa alor mei.
Modest domn chestor, parcela de 100 mp si casa parter de cca. 70 mp.
Chiar si asa comunistii nu-l uitasera si la fiecare alegeri, afisele cu burghejii imbuibati fugariti de tarani doar piele si oase, erau lipite pe fatada lui.
Noi, noi aveam parte de afisele cu o mare secera si un mare ciocan rosu, sub care scria PMR!
Totul bine si frumos, pana intr-o zi cand eu si Maia stateam ca doua ţaţe autentice de Gara de Nord, in fereastra, privind cum vantul intorcea colbul strazii.
„Agentul electoral” tocmai terminase de lipit burjuii de peretele chestorului, cand o initiativa neasteptata se bulucii in strada, din creierasul meu.
– Nenea, vreau si eu un afis.
Cu un zambet cat strada, tovarasul, gradul etc. traversa si imi intinse secera si ciocanul!
– Nu le vreau pe astea ca sunt urate, vreau caricaturi ca alea de la Nenea Copotoiu!
Tovarasul s-a incruntat intrebator, Maia s-a inverzit, eu am fost ciupit pe la spate, de spate, ca nu se vedea din strada si din cauza parapetului foarte inalt, si am disparut precum iluzionistii de la Circul de Stat.
Ehehee, Circul de Stat de pe Magheru, de vis-a-vis de Arhitectura, nu cel din Parcul Circului.
Acolo erau adevaratii iluzionisti,
L-au demolat si-au construit alt Circ, dar i-au zis Teatrul National. Probabil de aceea taman acolo s-au organizat si evenimentele din 1989.
Asa ca m-am ras pe bot de afisul cu caricaturi si ca sa nu mai fac pozne, Maia m-a dus in parc sa ma joc acolo.
Un scuar de fapt cu doua scrancioabe si nisip pe jos. Au construit un bloc stalinist prin 1957, pentru tovarasii din conducere, ca si asa era plin de parculete prin zona.
M-a dus sa ma joc cu leaganele. Cu noi si pachetele de blana sarmoasa, fericite ca le-a scos cineva din curte.
Caini de Agora adica de piata, de aglomeratie de socializare. Pe vremea aia cainii nu purtau zgarda, lesa, botnita, sau ma rog, nu cei de pe strada mea.
Unul era Trixi si celalalt Pixsi. Nu ma intrebati care ce era, ca sexul era printre problemele care chiar nu ma preocupau in acele vremuri.
Dar, Trixi era vestit. Il stia toata strada, si-l stia si Militia Romana, de la noi pana la Casa Scanteii.
In acele vremuri, tata, domn avocat cum ii ziceau niste amici mai apropiati, dar care nu bantuise niciodata pe la barou, se procopsise cu o motocicleta nemteasca Puch. Una din cele abandonate de armata germana, in glorioasa ei retragere din 1943, de pe teritoriul Romaniei.
Era o chestie joasa, latareata si cu seile mari cat sa incapa pana si curul dobrogencelor!
Asa ca in fiecare dimineata, tata isi scotea mandru bijuteria din curte, incaleca pe ea si pleca la „Editura”.
Intre zvcnetul piciorului pe pedala de demarare si miscarea pumnului pe maneta de acceleratie, Trixi se instala pe saua din spate. Comod si confortabil.
Fericirea dura pana la Arcul de Triumf, unde militianul de serviciu sau de rond, ma rog cum ii zicea, il oprea, ii cerea actele si il intreba daca lucreaza la Circul de Stat!
Surpriza a fost prima data, in randurile urmatoare au fost doar nervi si injuraturi spre amuzamentul militienilor.
Militienii Republicii Populare Romania inca nu erau melteni, inca nu erau morti dupa ciubucuri, si inca exista o usoara euforie post conflictul mondial tocmai incheiat.
Asa ca nu s-a lasat niciodata cu amenda, dar in Casa Scanteii nu se putea intra cu cainii. Nici mai tarziu.
Tata se intorcea, lasa cainele si pleca din nou. Eventual intarzia. Probabil din aceasta cauza mai avea un serviciu, la „Institut”, serviciu de dupa amiaza, pana seara tarziu.
Al doilea caine pe caree l-am avut a fost un ciobanesc. Tot corcitura si asta. Dar mare si rau.
Nu intra nimeni in curte de raul lui, chiar daca odata iesit afara pe strada, era prieten cu toti copii!
Iar eu, domn inca de atunci, i-am zis Paunitei sa vina pe poarta si nu printre cele 3 uluci care functionau pe post de gard intre curtile noastre. Atat i-a trebuit, s-a ridicat namila pe cele picioare din spate, i le puse pe umeri pe cele din fata, si isi calantani maxilarele la 1 cm de nasul ei.
Asa ca m-am dus eu la Ionesti in curte si ne-am jucat acolo.
Angela, sor-sa a aparut peste cativa ani si nu ne-am jucat impreuna decat mult mai tarziu.
Paunita a plecat, Angela sta tot in curtea aia si are 2 fete. Una, arhitecta, sta cu ea, cealalta e dusa in lume ca si matuse-sa.
Si eu am plecat din casa aia, prin 1957, mai intai prin inimaginabila Romanie si apoi din nou in ea si la urma dupa colt, pe „general”.
Cu anii au navalit pisicile peste mine. Ca apoi sa am si caine si pisici, iar acum sa nu mai am nimic.
Pe ultima, pe Lola unii o stiu de pe Facebook, o namila de 60 de kile cand a adus-o.
A adunat-o cucoana de pe un maidan unde jucau baschet maidanezii cu ea. A luat-o si-a dus-o la bunicii ei.
Acolo a realizat si-a apucat-o tremuratul, gandind ca maidanezii aia multi puteau s-o manance si pe ea.
Cand s-au prapadit bunicii, a adus-o pe Lola la noi.
Iarna, pe zapada si ninsoare. Din Jiului pana la Gara de Nord, pe jos.
Nu stiu care era mai inghetata, cand au ajuns.
– De ce n-ai luat un tramvai, un autobuz … ? Explicatiile nu mai conteaza.
Lola a trait cca. 11 ani si este inca in gandurile mele.


Blog Stats

  • 102.850 hits

Categori

RSS Sec si de la capat

counters for web pages

Top Clicks

  • Niciunul

Introduceti adresa de Email aici.


%d blogeri au apreciat: