Katana* numelui …

Al cui esti? Din ce neam faci parte?
S-a maritat bine fata matale, din Popescu 19 a ajuns Ionescu 2.

Dinspre gara se auzeau hurducaind trenurile pe sine si tiuind de parca cineva mare si rau le strngea de coaie.
Nu erau alte zgomote, pe strada noastra nu treceau carute, masini, si nici tramvaie sau camioane.
Pana si crasmele cu terasa, trei la numar erau departe, peste Titulescu, ingropate acuma sub blocurile zvelte ale avantului comunist ce-a demolat fata strazilor. Doar fata, fata a devenit canavasul dezvoltarii multilaterale si plenare, in spate a ramas burghezia mizera si decrepita, pe care s-au batut baietii destepti dupa evenimentele zise revolutie, cele din 1989.
Strada avea nume de boier, de sfatuitor domnesc, de stapan de oameni si vite, trecut la cele vesnice de asa de multa vreme incat nici pe placuta n-a mai stiut nimeni sa-i scrie anii vietii. Sau n-au mai vrut, ca sa nu munceasca sa caute alt nume, altul demn de a fi pus pe placa albastra si emailata de pe coltul strazii, ca sa stie vecinasii unde stau.
Sau mai stii? Poate nu erau atatia comunisti vrednici si de fala pentru a deveni nume de stazi in Romania.
– Unde stai Ioane?
– Pe Miron Costin, Vasile.
Pe Caragea Voda, pe Bibescu, pe …. toti boierii, domnitorii si ilegalistii transformati in divane si sofale pe care sa se aseze, in moliciune, dosurile urmasilor.
Lunga si dreapta strada, ajungea pana in Grivita, dar scurta rau, ca imediat dupa pornire era taiata de Cuza, adica de bulevard, iar dincolo nu aveam voie, sa nu ma ratacesc.
Noi stateam chiar la inceput, in capul strazii, eram primii cum ziceam eu, chiar daca numarul de pe poarta arata 50. Minte de copil, ce itise ochii prima data in strada, la inzapezire. La cea mare din 1954.
Cand Vasile, unchiul, varul primar al mamei, iesise in strada pe gemuletele de sus, pe burta, direct pe zapada depusa peste noapte. Am masurat eu, dupa 90, iesise la peste 4,5 metri de trotuar, atata zapade se asternuse peste noapte.
Casa era veche, ridicata din aratura la 1900, cand s-au masurat pogoanle de porumb si s-a facut lotizare.
Apoi s-au ridicat casele. Asta, a noastra, pe colt, avea magazin. D-aia o si cumparasera mosii pe care nu i-am mai prins in viata, ca era pe colt si avea magazin.
Cu usa de la magazin pe colt. Sa stea negustorul in usa si sa dea buna ziua la vecinii de pe doua strazi, doar, doar, i-or calca unul prin magazin.
Coltul era cu un general, alta figura marcanta a vremurilor de demult, alea cu exploatarea clasei muncitoare.
Generalul era mai lat in spate si avea copaci. Stejari care mai umbresc si azi, dar au inceput sa le cada pletele, pe asfalt, pe masini … spre disperarea tuturora, si a celor ce-i vor taiati, si a celor cu masini, si in special al celor ce-i iubesc.
Eu eram cel mai bogat copil din cartier, intrucat pe general aveam a doua si a treia casa.
A doua pentru ca o fi fost intrarea prin Miron Costin, casa se intindea si lafaia cat era de lunga, pe general.
Unde era si a treia, doar la o casa cu etaj departare, casa celorlalti bunici.
Si mai era ceva de neinteles, de ce nu stateam cu ei, daca le purtam numele?
De ce la ei in casa stateau foarte multi oameni, ce nu erau rude cu noi, si in camerele carora nu aveam voie sa ma joc, iar ei, ei bunicii, stateau inghesuiti intr-o camera si-un hol?
Magazinul nu mai era al nostru, acolo se taiau geamuri, oglinzi, alea, alea si iarna era adunare cu oameni si copii, si se imparteau cadouri.
Uneori, cam rar dupa mintea mea de copil, ma chemau si pe mine si primeam cateva portocale.
Ai mei nu cumparau asa ceva si nici cand m-a dus Maia in piata la Matache, cand s-a ratacie ea, nu eu, n-am vazut asa fructe pe tarabe.
Dar noi eram bogati. Asa mi se spusese. Si ce aveam noi nu ne putea lua nimeni.
Am judecat mult la chestia asta si la sfarsit am zis ca de la lampa de gatit cu gaz ni se tragea.
Adica de la cele doua lampi de gatit cu gaz, peste care Maia era marea preoteasa a bucatelor zilnice.
Ca la ea veneau vecinele sa se roage:
– Cocoana Fanitza, gatesti la amandoua? Ca as avea si eu de fiert o zeama si al meu n-a gasit gaz.
Atata stiam si eu ca este minciuna. Al ei, bause banii. Cum s-or bea banii de hartie inca nu intelegeam.
Iar gazaria o stiam, era in capul strazii cu generalul, cu pompa mare si frumoasa pe trotuar si cu doi cilindri de sticla mai grosi decat capul meu, in care urca si cobora gazul auriu, cumparat de cumetre.
In capatul celalalt era borsul. O casa mare si gri cum nu mai vazusem, lunga rau, mai lunga ca a nostra, cu usi la ambele capete si un coridor intunecos rau, dintr-un capat in celalalt.
Usi si pe-o parte si pe alta, multe, multe, de nu stiai pe care ai nevoie s-o deschizi in bezna luminata doar de usile deschise de la cele doua capete ale coridorului.
Acolo imi aratase Maia ce semne tainice erau pe o usa. Bateai, dadeai niste bani de hartie si primeai o sticla de bors. O piteai in sacosa, sa nu te vada cineva si fuguta acasa, sa faca Maia ciorbita calda si gustoasa.
Viata era frumoasa, iar noi eram bogati si aveam o curte mare cu de toate in ea.
Chiar la intrare era un plop vechi de dinainte de casele de pe strada. Asa inalt era ca te luai dupa el din capul strazii si nu te mai rataceai.
Apoi, la mijloc era un cais mare si stufos, dar nu asa de rodnic ca cel al celorlalti bunici. Vara se adunau Maia si Aretia si faceau dulceata de caise verzi. Si de visine, si de cirese …..
Apoi erau cele 2 bucatarii de vara, ca iarna noi gateam in camera lui Maia. Una era a noastra, cealalta a lui Teta Sanda, cumnata bunicii, mama unchiului Vasile si a unei fete, Ileana. P’asta, pe fata asta, am vazut-o cand am crescut mare. Era maritata si avea o fata, Mihaela.
Maia o boscorodea ca se maritase pentru bani, cu un evreu, si ca venea la ma-sa doar sa se laude prin ce tari straine mai calatorise. Atata nu intelegeam eu, cum este treaba cu calatoritul, ca la noi pe strada nu calatorea nimeni.
Eheee … ajunsesem la scoala cand m-au calatorit ai mei la Constanta, la mare, si-am stat la unul Soare, in gazda. Docher in port si cu casa cu camere, la Tataia.
Urmau cele 2 WC, adica doua cabine de WC pe un holisor ce dadea in curte.
Erau luxoase, adica aveau o placa de fonta cat podeaua, cu ridicaturi striate pe care sa-ti pui talpile si sfoara de care trageai si se umplea placa de fonta de apa dintr-un rezervor aflat deasupra capului.
D’aia erau ridicaturile alea, ca sa nu te uzi pe pantofi cand venea apa de sus si curata placa de ce scosesesi din tine.
Apoi era spalatoria transformata in magazie, in care nu aveam voie pentru ca era a unchiului Vasile.
Si urmau camerele. Doua pentru noi patru, cu usa intre ele si una pentru Teta Sanda (Alexandrina), mama lui Vasile.
Vasile statea la poarta. Era acolo o camera mititica dar luminoasa, cu fereastra cu gratii in strada si usa direct in curte.
Intai latrau cainii, ca intodeauna am avut caini in curte, apoi venea el, Vasile sa anunte ca madam Ionescu o cauta pe Maia.
Pe Micata Fanitza. Nu stiu de unde i s-a tras cu „Maia”. Poate de la mine, poate ca eu n-am reusit sa spun mamaia si a ramas cu Maia!
Cantareti de cor la Opera Romana, astia, Ionestii. Fata lor, Paunita Ionescu a fost o Jenis Joplin a Romaniei, niciodata recunoscuta si repede emigrata.
Vara venea lume multa la noi, la noi in curte. Aveam cais si bolta de vita de vie. Vitza era capsiunica, o dulcerata si-o placere cat toata copilaria petrecuta acolo.
Acolo sub bolta erau scaune si mese, ce mai scapasera de la bodega de margine de Bucuresti, numita pompos Restaurantul Mielul Bland. La „Fratii Micata” ar fi fost banal. La Constantin si Mihail, asisderea.”La mielul bland” – la niala blanda, era ceva ce se poate povesti si acuma.
Sa-ti sti numele si rangul, sa tii neamul, zicea Maia.
Ai tai au fost negustori, bunicul tau cu scoala de contabilitate la Salonic, in Grecia.
Apoi cu hotel si restaurant la Sofia.
Pe vremurile acelea a fi absolvent de scoala de contabilitate la Salonic, era mai ceva decat a fi orice academician de azi.
Maia n-avea carte, n-am aflat niciodata cate clase de scoala facuse, dar vorbea tot Balcanul.
Stia vorbi sarbeste, bulgareste, greceste, armaneste si invatase a vorbi fara greseala romaneste cand avea peste 30 si de ani. Isi adusese copii, cei doi, pe Hristu si pe Aneta, in Bucuresti, direct in „clasele mari”.
Aneta avea 9 ani, Hristu era mai saltat.
Pe Maia si pe fica ei, Aneta, mama mea, le descopereai ca n-aveau limba romana ca limba materna, intr-un singur fel.
Trebuia sa fi atent la litera „t”. In unele cuvinte o inlocuiau cu „tz”.
Si vecinul, asta de ti-e bunic, mai zicea Maia, e om mare. A plecat de la tara, singurul trimis la scoala din sapte si a ajuns inginer de vapoare si colonel de crucisatoare.
Era pensionar deja, ii ajunsese debarcarea la Odesa in Primul Razboi Mondial, asa ca scanteile celui de al doilea l-au facut sa se pensioneze. Era doar inginer de motoare navale si comandor in marina regala.
Adica fusese. Acuma facea in curte si pe genunchi, machete de turbine pentru centrale electrice ipotetice pe rauri cu debit mic. Avea si 3 brevete pe care isi dadea toata pensia. Despre el, turbine, brevete si Securitatea romana, alta data, caci si in comunism totul era de vanzare, mai ales la negru!
Sa-ti sti, si sa-ti tii numele, sa-ti sti nemul si sa-l respecti. Asa graia Maia.
Era usor suparata pe viata. Din „Ciomu” coborase in „Micata”, chiar daca luase barbat cu multa carte si ceva avere.
Si niciunul din cei trei frati nu traise mult, toate cumnatele ramasesera vaduve si cu curtea plina de plozi.
Al patrulea frate ramasese la Sofia si douazeci de ani dupa WW II n-au mai avut vesti de la urmasi.
Maia era ultra-conservatoare, asa am zice noi azi. Ma intreba de toate fetele cu care umblam.
Sa nu strici neamul, gioni musatlu, zicea ea!
Dar o singura data s-a incruntat la mine, cand i-am zis excedat de intrebari si vrand sa scap cat mai repede, ca am cunoscut o armanca la Slobozia.
– De unde-i sunt parintii?
– De aici de pe Cuza, de dupa benzinarie.
– Sa nu te ti cu shcljeaua! a tunat ea scurt. Bunii ei au fost servitori la noi, si au fost servitori prosti si rai.
– Hait ….. ce lume mica, nu putui sa ma abtin, si bunicu s-o tinut si el cu bunica ei?
Nu stiu injuraturi pe armaneste, dar precis astea au urmat inainte sa fluture facaletul prin aer, iar eu sa dispar pe usa, afara. Cand nu gatea, calca sau cosea, Maia facea placinte. Tone de placinte. Facaletul ii atarna la brau precum, cheile de braul chelaresei.
Cu placinte l-am facut asa mare se lauda ea, la cocoanele din cartier, aratand spre mine.
Ce nume sa mai ti in zilele noastre, cand Ionescu si Popescu sunt deja jumatate din Romanie?
Micata, mai stiu unul, Mihai Micata, copilul lui Vasile Micata, fiul lui Mihail Micata, frate cu Constantin Micata, unul din bunicii mei. Si are un singur baiat.
Cand eram copil eram mandru nevoie mare ca erau doar trei Dicu in cartea de telefon si tata era unul din ei.
Apoi am crescut si-am descoperit al’de Dicu incepand de la Comuna Leu pana in Marginimea Sibiului, si pana la Suceava si la birourile RDS-RCS!
Asa ca am carpit-o print-o casatorie. Am adaugat si Sava ca sa fiu intemeietor de dinastie !
Poate ca macar unul din cei 2 va duce numele mai departe. Ca a treia e fata.

* Katana, sabie japoneza.



0 Responses to “Katana* numelui …”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.




Blog Stats

  • 102.463 hits

Categori

counters for web pages

Top Clicks

  • Niciunul

Introduceti adresa de Email aici.


%d blogeri au apreciat: