Arhivă pentru ianuarie 2021

Moartea in copilarie…

Copilaria este cea mai fericita perioada din vaita oricarui om. Nu conteaza daca o petreci in saracie sau bogatie, amintirile pe care le pastram despre ea sunt intodeauna de aur.
In esenta toata lumea, chiar si strainii vor sa-ti faca copilaria frumoasa, sau macar incearca. Si in general reusesc.
Dar, in special datorita unei imunitati naturale a psihicului, copilaria transforma chiar si evenimentele tragice in aventuri magice sau evenimente remarcabile, generatoare de povesti de-a dreptul mitologice in care capeti o aura de erou.
Independenta adultului se manifesta inca din pruncie si prostiile comise atunci devin aventuri epice ce sunt povestite cu multa fala generatiilor viitoare.
Asa se face ca nimeni nu stie cand mi-am rupt degetul mic de la mana dreapta. Nici macar eu. Eram prea mic ca sa constientizez evenimentul si abia cu multi ani dupa, cineva a observat ca nu-l puteam indrepta la fel ca pe cel de la mana stanga. In ciuda tuturor eforturilor ramanea usor flexat.
Asa ca cineva, candva, a concluzionat: Ti l-ai rupt in pruncie, si n-a fost pus in atele sau in ghips.
Prima data Moartea a venit pe la 3-4 ani.
Burusc, de dimineata, toti cei din casa erau seriosi, grijulii, si ma tot plimbau dintr-o camera in alta, din cele 2 pe care le aveam, sau prin curte.
Apoi, cumva, am auzit, am aflat, murise fratele mamei, Hristu, fiul lui Maia, ca inca nu articulam „fiul Maiei”.
Incet, in ani, au venit si detaliile. Fusese omorat la Ploiesti, pe cand era in inspectie la sucursala Bancii Nationale de acolo, unde descoperise o mare delapidare. Au dat drumul la gaze, la soba din hotel, in plina vara. Dimineata, el si colegul lui au fost gasiti axfixiati.
Nu stiu cum s-a finalizat ancheta, si nu cred ca cineva din familie a stiut, pentru ca n-am surprins nicio discutie in acest sens. Dar Moisescu, guvernatorul Bancii Nationale in acei ani, si un „greucean” al Partidului, i-a dat „lui Maia” pensie FIAP, cu toate ca o avea pe mama sustinator. Ca la ilegalisti.
25 de ani mai tarziu, l-am cunoscut pe fiul lui Moisescu … la tenis. Asa am aflat si ceva detalii din viata lui si l-am si cunoscut personal, cand am fost invitat la nunta fiului.
Nunta la curte, la margine de Bucuresti, la parintii fetei. N-a functionat, dar asta nu mai conteaza.
Batranul Moisescu era funciarmente un natural si un sincer. In timp ce muierea lui il tragea de maneca, el perora in continuare la fel ca la al „xulea” Congres: „NU asta este comunismul pentru care am fost eu condamnat la moarte, nu pentru asta am luptat eu”. Si chiar fusese ondamnat la moarte la procesul de la Constanta, si el, si nevasta lui. Pe el nu l-au prins, pe ea da. Dar era gravida si gravidele nu erau executate nici macar atunci. Apoi a venit 23 August si au scapat amandoi.
In acea seara, Moisescu cel batran a intrat in Panteonul meu personal, pentru curatenia si sinceritatea convingerilor sale. Alaturi de Comandantul Legionar al Judetului Teleorman, Nicolae Cracea!
Al treilea este Gheorghe Bibicescu, cel cu adeverinta ca a stat 5 ani in „depozit”. Comandant de port, armator, negustor, si autor al primelor carti despre comert maritim din Romania Socialista. Acum are strada in Turnu Severin si cred ca zambeste hatru.


Prin urmare, zeci de ani m-am laudat ca de mic copil am fost insensibil la durere.
Stati linistiti, este un mit. Acum sunt sensibil la durere la fel ca orice barbat, adica fac mult mai urat decat cea mai slaba femeie, atunci cand realmente ma doare ceva.
Chiar si cand mi-am rupt mana, tot dreapta, m-a durut. Dar socul, cu certitudine existent, s-a transformat in actiune.
Sarisem de pe un gard, in speranta sa apuc creanga unui nuc, ca apoi sa ma balansez si sa sar jos.
Din nefericire, exact unde mana dreapta trebuia sa apuce creanga, niste furnici se ospatau copios.
Stivirea lor, concomitenta cu a pranzului pe care il luau, a facut ca aceasta sa alunece, iar stanga n-a facut fata efortului si m-am indreptat vijelios cu teasata catre tarana si mana dreapta inainte, datorita eliberarii ei inainte de indeplinirea misiunii ce-i fusese atribuite. Aceea de a prinde craca.
In consecinta, m-am infipt in pamant cu mana dreapta inainte si intreg hoitul venind dupa ea.
A rezultat, inevitabil, o dubla fractura, din fericire inchisa, adica oasele n-au iesit prin carne.
Ridicat de pe jos, m-am gandit ca treaba trebuie rezolvata, dar cu respectarea bunelor maniere pe care ai mei se straduiau sa mi le implementeze.
Prin urmare am fugit pana acasa, am deschis usa la bucatarie si i-am spus „lui Maia” – bunica – „Mi-am rupt mana, ma duc la spital!”
Maia, eroina copilariei mele, cea care se lauda ca m-a ridicat cu placinte si imi croia mie hainutele, ba chiar si tatei ii facea camasile in acele vremuri, a avut probabil in moment de, cum se zice acuma, server up-date, asa ca a intarziat destul pana sa-mi ia urma.
In acest timp eu fugem voios catre Spitalul de Copii unde ca prin minune s-au deschis toate usile si am ajuns la un doctor care a inceput sa boscorodeasca despre parintii din zile noastre, adica acele zile din anii 1958, in care copii ajung la urgente fara parinti.
Asa ca am fost pus fata in fata cu minunile tehnologiei moderne si doctorul m-a tot tras de mana si de oase, pana le-a potrivit la locul lor, cu mana sub un „ecran” pe care vedem cu stupoare interiorul si oasele miscate de doctor. De durere, sincer, nu-mi aduc aminte nimic!
Apoi se pare ca mi-a fost pus ghipsul, nici de asta nu-mi aduc amite, dar o vad pe Maia navalind pe o usa in cautarea nepotului disparut.
Mai stiu ca ajuns acasa am fost proptit in pat cu patura, plapuma, pana sub nas. Apoi pauza.
M-am trezit, m-a trezit mama. Era in genunchi, langa pat si ma mangaia pe cap.
Mai tarziu am fabulat despre ce-a fost in sufletul ei, cand anuntata de Maia, a sosit acasa si intrand in camera mea, m-a vazut nemiscat in pat si cu plapuma trasa pana sub barbie.
Dar a urmat o luna de falosenie in cartier. Eram singurul cu ghipsul pe mana!
Dupa ce-a murit Hristu, am aflat si de moartea unui necunoscut plecat dupa mancare in timpul marii foamente ce lovise Romania.
Da, da, in 1947 in timp ce comunistii preluau puterea si faceau marea nationalizare ce-a lasat fara casa si fara masa, nu pe marii industriasi, ci pe mica burghezie care avea si ea care o casa mai pricopsita, dupa zeci de ani de munca, a lovit foametea.
Asa ca iubitul, viitorul sot al matusii Aretia, „Coca”, sora tatalui meu, a plecat in „lume” dupa un sac de grau sau porumb. S-a si intors, pana langa Gara de Nord. Acolo s-a intamplat „accidentul”, un pasaj, un fir, a taiat capetele mai multor oameni. Printre ei, si pe al lui. Matusa nu s-a mai casatorit niciodata. Ea m-a bagat in paine cu ilustratiile de carte. Dar asta si chefurile de la Monte Carlo, in Cismigiu, este alta poveste.
Tarziu, cred ca eram deja la facultate, a adoptat un copil de la Casa de Copii. Ai mei s-au impotrivit. Cand m-a intrebat si pe mine, „odorul ei”, eu am zis ca da, ca e frumos ce face. Cand Coca a ajuns la batranete, copilul, Vlad, sau poate muierea lui, a bagat-o la azil. Pentru ca se pisa pe ea.
A mai scos una sau doua carti, in azil fiind, apoi nu mai stiu, ca in carje, nici pana pe Viting, la azil, nu mai pot ajunge.
Si incet, incet, am tot asistat la moartea unora sau altora, mai apropiati sau aflati mai de la distanta, dar intodeauna cu o relativa detasare.
Era sa mor si eu, de mai multe ori. Cand aveam 14 ani, m-am operat de apendicita si-am fost la un pas de septicemie, in 1977 la marele cutremur, in 1989 la lovitura de stat ….
Moartea doctorului Luca Georgescu, nasul meu, m-a facut sa plang. Moartea sotiei lui, matusa Sica si a sorei ei Neva, intr-un accident de masina, m-a obligat sa actionez, fiind singurul si ultimul barbat dintr-o familie foarte numeroasa in anii 1970-80.
Adica 6-7 Dacii x 5 persoane, nu ne ajungeau ca sa mergem in vacanta pe Valea Doftanei, in anii 1980.
Moartea sotiei, Monica, m-a dus in alcolism. O luna. Apoi, din fericire, mi-am revenit.
Aveam totusi de crescut doi copii.
Acum …. acum, ofticat, amarat, si incapabil de deplasare, astept sa mor.
Toti cei pe care i-am iubit s-au dus, sau au plecat. Au ramas doar cei care ma urasc, fara vrerea mea.
Iar cei ce ma urasc, n-au inteles ca tot ce-am facut, a fost din iubire pentru ei.
Moartea in copilarie … chiar este frumoasa!

O viata si-un caine

Candva, in negura timputilor, omul si lupul s-au simtiti egali si-au realizat absurditatea luptei dintre ei.
Asa ca s-au aliat si au devenit frati. Dar, in cadrul fratiei intre popoare, intodeauna un frate este mai egal decat celalalt, asa ca omul a devenit fratele cel mare.
Precum URSS si fratiorii lui din Lagarul Socialist.
Si pentru ca lupul daduse exemplul, si se specializase in caine de vanatoare, de dormitor sau de balta, asa si URSS a vrut ca ea sa faca industrializarea, iar fratii socialisti, agricultura, in special agricultura, si daca se putea doar agricultura.
Dar sa lasam politica URSS si sa ne intoarcem la omul nostru si la cainele lui.
Pretenia intre popoare, ma scuzati, intre animale, intre cele doua animale, lupul si omul, a inceput inca din copilaria lor, si la propriu si la figurat.
Puii de om au primit drept jucarii pui de lup si s-au jucat impreuna pana au crescut mari si-au devenit nedespartiti. Problema a fost ca oamenii traiau de 3 ori mai mult ca lupii, asa ca au inceput sa creasca lupi chiar daca ei, oamenii erau la varsta adulta. Dar nu mai erau pentru joaca, ci pentru vanatoare si atac, pentru ucis alte animale sau alti oameni.
Deranjul a aparut cand unele doamne n-au mai trebuit sa zgarme prin paduri dupa ierburi si ciuperci, si au stat acasa datorita deltoidului mai dezvoltat al sotului.
Au vrut si ele caini, dar nu de lupta, ci de scarpinat pe burta.
Asa se face ca javrele cainesti au acceptat sa fie intretinute de femei si sa zaca cracite prin alcoave in asteptarea gadilatului pe burta si a ciozvartei de cerb sau de mistret.
Cum omului i-a mers in general bine, necesarul de caini de vanatoare a scazut constant, in timp ce numarul de javre de asternut a crescut proportional cu numarul de oame.
Asa se face ca si eu am avut inca din copilarie mai multi caini de asternut si doar doi caini adevarati.
Primele javre de care imi aduc aminte au fost doua aratari cu picioare scurte, latoase, sarmoase si multicolore. Apartineau superbei rase maidanez de Gara de Nord, ramura odaile doamnei chestor.
Care chestor, Copotoiu pe numele lui, statea chiar vis-a-vis de casa mea, de casa alor mei.
Modest domn chestor, parcela de 100 mp si casa parter de cca. 70 mp.
Chiar si asa comunistii nu-l uitasera si la fiecare alegeri, afisele cu burghejii imbuibati fugariti de tarani doar piele si oase, erau lipite pe fatada lui.
Noi, noi aveam parte de afisele cu o mare secera si un mare ciocan rosu, sub care scria PMR!
Totul bine si frumos, pana intr-o zi cand eu si Maia stateam ca doua ţaţe autentice de Gara de Nord, in fereastra, privind cum vantul intorcea colbul strazii.
„Agentul electoral” tocmai terminase de lipit burjuii de peretele chestorului, cand o initiativa neasteptata se bulucii in strada, din creierasul meu.
– Nenea, vreau si eu un afis.
Cu un zambet cat strada, tovarasul, gradul etc. traversa si imi intinse secera si ciocanul!
– Nu le vreau pe astea ca sunt urate, vreau caricaturi ca alea de la Nenea Copotoiu!
Tovarasul s-a incruntat intrebator, Maia s-a inverzit, eu am fost ciupit pe la spate, de spate, ca nu se vedea din strada si din cauza parapetului foarte inalt, si am disparut precum iluzionistii de la Circul de Stat.
Ehehee, Circul de Stat de pe Magheru, de vis-a-vis de Arhitectura, nu cel din Parcul Circului.
Acolo erau adevaratii iluzionisti,
L-au demolat si-au construit alt Circ, dar i-au zis Teatrul National. Probabil de aceea taman acolo s-au organizat si evenimentele din 1989.
Asa ca m-am ras pe bot de afisul cu caricaturi si ca sa nu mai fac pozne, Maia m-a dus in parc sa ma joc acolo.
Un scuar de fapt cu doua scrancioabe si nisip pe jos. Au construit un bloc stalinist prin 1957, pentru tovarasii din conducere, ca si asa era plin de parculete prin zona.
M-a dus sa ma joc cu leaganele. Cu noi si pachetele de blana sarmoasa, fericite ca le-a scos cineva din curte.
Caini de Agora adica de piata, de aglomeratie de socializare. Pe vremea aia cainii nu purtau zgarda, lesa, botnita, sau ma rog, nu cei de pe strada mea.
Unul era Trixi si celalalt Pixsi. Nu ma intrebati care ce era, ca sexul era printre problemele care chiar nu ma preocupau in acele vremuri.
Dar, Trixi era vestit. Il stia toata strada, si-l stia si Militia Romana, de la noi pana la Casa Scanteii.
In acele vremuri, tata, domn avocat cum ii ziceau niste amici mai apropiati, dar care nu bantuise niciodata pe la barou, se procopsise cu o motocicleta nemteasca Puch. Una din cele abandonate de armata germana, in glorioasa ei retragere din 1943, de pe teritoriul Romaniei.
Era o chestie joasa, latareata si cu seile mari cat sa incapa pana si curul dobrogencelor!
Asa ca in fiecare dimineata, tata isi scotea mandru bijuteria din curte, incaleca pe ea si pleca la „Editura”.
Intre zvcnetul piciorului pe pedala de demarare si miscarea pumnului pe maneta de acceleratie, Trixi se instala pe saua din spate. Comod si confortabil.
Fericirea dura pana la Arcul de Triumf, unde militianul de serviciu sau de rond, ma rog cum ii zicea, il oprea, ii cerea actele si il intreba daca lucreaza la Circul de Stat!
Surpriza a fost prima data, in randurile urmatoare au fost doar nervi si injuraturi spre amuzamentul militienilor.
Militienii Republicii Populare Romania inca nu erau melteni, inca nu erau morti dupa ciubucuri, si inca exista o usoara euforie post conflictul mondial tocmai incheiat.
Asa ca nu s-a lasat niciodata cu amenda, dar in Casa Scanteii nu se putea intra cu cainii. Nici mai tarziu.
Tata se intorcea, lasa cainele si pleca din nou. Eventual intarzia. Probabil din aceasta cauza mai avea un serviciu, la „Institut”, serviciu de dupa amiaza, pana seara tarziu.
Al doilea caine pe caree l-am avut a fost un ciobanesc. Tot corcitura si asta. Dar mare si rau.
Nu intra nimeni in curte de raul lui, chiar daca odata iesit afara pe strada, era prieten cu toti copii!
Iar eu, domn inca de atunci, i-am zis Paunitei sa vina pe poarta si nu printre cele 3 uluci care functionau pe post de gard intre curtile noastre. Atat i-a trebuit, s-a ridicat namila pe cele picioare din spate, i le puse pe umeri pe cele din fata, si isi calantani maxilarele la 1 cm de nasul ei.
Asa ca m-am dus eu la Ionesti in curte si ne-am jucat acolo.
Angela, sor-sa a aparut peste cativa ani si nu ne-am jucat impreuna decat mult mai tarziu.
Paunita a plecat, Angela sta tot in curtea aia si are 2 fete. Una, arhitecta, sta cu ea, cealalta e dusa in lume ca si matuse-sa.
Si eu am plecat din casa aia, prin 1957, mai intai prin inimaginabila Romanie si apoi din nou in ea si la urma dupa colt, pe „general”.
Cu anii au navalit pisicile peste mine. Ca apoi sa am si caine si pisici, iar acum sa nu mai am nimic.
Pe ultima, pe Lola unii o stiu de pe Facebook, o namila de 60 de kile cand a adus-o.
A adunat-o cucoana de pe un maidan unde jucau baschet maidanezii cu ea. A luat-o si-a dus-o la bunicii ei.
Acolo a realizat si-a apucat-o tremuratul, gandind ca maidanezii aia multi puteau s-o manance si pe ea.
Cand s-au prapadit bunicii, a adus-o pe Lola la noi.
Iarna, pe zapada si ninsoare. Din Jiului pana la Gara de Nord, pe jos.
Nu stiu care era mai inghetata, cand au ajuns.
– De ce n-ai luat un tramvai, un autobuz … ? Explicatiile nu mai conteaza.
Lola a trait cca. 11 ani si este inca in gandurile mele.

Katana* numelui …

Al cui esti? Din ce neam faci parte?
S-a maritat bine fata matale, din Popescu 19 a ajuns Ionescu 2.

Dinspre gara se auzeau hurducaind trenurile pe sine si tiuind de parca cineva mare si rau le strngea de coaie.
Nu erau alte zgomote, pe strada noastra nu treceau carute, masini, si nici tramvaie sau camioane.
Pana si crasmele cu terasa, trei la numar erau departe, peste Titulescu, ingropate acuma sub blocurile zvelte ale avantului comunist ce-a demolat fata strazilor. Doar fata, fata a devenit canavasul dezvoltarii multilaterale si plenare, in spate a ramas burghezia mizera si decrepita, pe care s-au batut baietii destepti dupa evenimentele zise revolutie, cele din 1989.
Strada avea nume de boier, de sfatuitor domnesc, de stapan de oameni si vite, trecut la cele vesnice de asa de multa vreme incat nici pe placuta n-a mai stiut nimeni sa-i scrie anii vietii. Sau n-au mai vrut, ca sa nu munceasca sa caute alt nume, altul demn de a fi pus pe placa albastra si emailata de pe coltul strazii, ca sa stie vecinasii unde stau.
Sau mai stii? Poate nu erau atatia comunisti vrednici si de fala pentru a deveni nume de stazi in Romania.
– Unde stai Ioane?
– Pe Miron Costin, Vasile.
Pe Caragea Voda, pe Bibescu, pe …. toti boierii, domnitorii si ilegalistii transformati in divane si sofale pe care sa se aseze, in moliciune, dosurile urmasilor.
Lunga si dreapta strada, ajungea pana in Grivita, dar scurta rau, ca imediat dupa pornire era taiata de Cuza, adica de bulevard, iar dincolo nu aveam voie, sa nu ma ratacesc.
Noi stateam chiar la inceput, in capul strazii, eram primii cum ziceam eu, chiar daca numarul de pe poarta arata 50. Minte de copil, ce itise ochii prima data in strada, la inzapezire. La cea mare din 1954.
Cand Vasile, unchiul, varul primar al mamei, iesise in strada pe gemuletele de sus, pe burta, direct pe zapada depusa peste noapte. Am masurat eu, dupa 90, iesise la peste 4,5 metri de trotuar, atata zapade se asternuse peste noapte.
Casa era veche, ridicata din aratura la 1900, cand s-au masurat pogoanle de porumb si s-a facut lotizare.
Apoi s-au ridicat casele. Asta, a noastra, pe colt, avea magazin. D-aia o si cumparasera mosii pe care nu i-am mai prins in viata, ca era pe colt si avea magazin.
Cu usa de la magazin pe colt. Sa stea negustorul in usa si sa dea buna ziua la vecinii de pe doua strazi, doar, doar, i-or calca unul prin magazin.
Coltul era cu un general, alta figura marcanta a vremurilor de demult, alea cu exploatarea clasei muncitoare.
Generalul era mai lat in spate si avea copaci. Stejari care mai umbresc si azi, dar au inceput sa le cada pletele, pe asfalt, pe masini … spre disperarea tuturora, si a celor ce-i vor taiati, si a celor cu masini, si in special al celor ce-i iubesc.
Eu eram cel mai bogat copil din cartier, intrucat pe general aveam a doua si a treia casa.
A doua pentru ca o fi fost intrarea prin Miron Costin, casa se intindea si lafaia cat era de lunga, pe general.
Unde era si a treia, doar la o casa cu etaj departare, casa celorlalti bunici.
Si mai era ceva de neinteles, de ce nu stateam cu ei, daca le purtam numele?
De ce la ei in casa stateau foarte multi oameni, ce nu erau rude cu noi, si in camerele carora nu aveam voie sa ma joc, iar ei, ei bunicii, stateau inghesuiti intr-o camera si-un hol?
Magazinul nu mai era al nostru, acolo se taiau geamuri, oglinzi, alea, alea si iarna era adunare cu oameni si copii, si se imparteau cadouri.
Uneori, cam rar dupa mintea mea de copil, ma chemau si pe mine si primeam cateva portocale.
Ai mei nu cumparau asa ceva si nici cand m-a dus Maia in piata la Matache, cand s-a ratacie ea, nu eu, n-am vazut asa fructe pe tarabe.
Dar noi eram bogati. Asa mi se spusese. Si ce aveam noi nu ne putea lua nimeni.
Am judecat mult la chestia asta si la sfarsit am zis ca de la lampa de gatit cu gaz ni se tragea.
Adica de la cele doua lampi de gatit cu gaz, peste care Maia era marea preoteasa a bucatelor zilnice.
Ca la ea veneau vecinele sa se roage:
– Cocoana Fanitza, gatesti la amandoua? Ca as avea si eu de fiert o zeama si al meu n-a gasit gaz.
Atata stiam si eu ca este minciuna. Al ei, bause banii. Cum s-or bea banii de hartie inca nu intelegeam.
Iar gazaria o stiam, era in capul strazii cu generalul, cu pompa mare si frumoasa pe trotuar si cu doi cilindri de sticla mai grosi decat capul meu, in care urca si cobora gazul auriu, cumparat de cumetre.
In capatul celalalt era borsul. O casa mare si gri cum nu mai vazusem, lunga rau, mai lunga ca a nostra, cu usi la ambele capete si un coridor intunecos rau, dintr-un capat in celalalt.
Usi si pe-o parte si pe alta, multe, multe, de nu stiai pe care ai nevoie s-o deschizi in bezna luminata doar de usile deschise de la cele doua capete ale coridorului.
Acolo imi aratase Maia ce semne tainice erau pe o usa. Bateai, dadeai niste bani de hartie si primeai o sticla de bors. O piteai in sacosa, sa nu te vada cineva si fuguta acasa, sa faca Maia ciorbita calda si gustoasa.
Viata era frumoasa, iar noi eram bogati si aveam o curte mare cu de toate in ea.
Chiar la intrare era un plop vechi de dinainte de casele de pe strada. Asa inalt era ca te luai dupa el din capul strazii si nu te mai rataceai.
Apoi, la mijloc era un cais mare si stufos, dar nu asa de rodnic ca cel al celorlalti bunici. Vara se adunau Maia si Aretia si faceau dulceata de caise verzi. Si de visine, si de cirese …..
Apoi erau cele 2 bucatarii de vara, ca iarna noi gateam in camera lui Maia. Una era a noastra, cealalta a lui Teta Sanda, cumnata bunicii, mama unchiului Vasile si a unei fete, Ileana. P’asta, pe fata asta, am vazut-o cand am crescut mare. Era maritata si avea o fata, Mihaela.
Maia o boscorodea ca se maritase pentru bani, cu un evreu, si ca venea la ma-sa doar sa se laude prin ce tari straine mai calatorise. Atata nu intelegeam eu, cum este treaba cu calatoritul, ca la noi pe strada nu calatorea nimeni.
Eheee … ajunsesem la scoala cand m-au calatorit ai mei la Constanta, la mare, si-am stat la unul Soare, in gazda. Docher in port si cu casa cu camere, la Tataia.
Urmau cele 2 WC, adica doua cabine de WC pe un holisor ce dadea in curte.
Erau luxoase, adica aveau o placa de fonta cat podeaua, cu ridicaturi striate pe care sa-ti pui talpile si sfoara de care trageai si se umplea placa de fonta de apa dintr-un rezervor aflat deasupra capului.
D’aia erau ridicaturile alea, ca sa nu te uzi pe pantofi cand venea apa de sus si curata placa de ce scosesesi din tine.
Apoi era spalatoria transformata in magazie, in care nu aveam voie pentru ca era a unchiului Vasile.
Si urmau camerele. Doua pentru noi patru, cu usa intre ele si una pentru Teta Sanda (Alexandrina), mama lui Vasile.
Vasile statea la poarta. Era acolo o camera mititica dar luminoasa, cu fereastra cu gratii in strada si usa direct in curte.
Intai latrau cainii, ca intodeauna am avut caini in curte, apoi venea el, Vasile sa anunte ca madam Ionescu o cauta pe Maia.
Pe Micata Fanitza. Nu stiu de unde i s-a tras cu „Maia”. Poate de la mine, poate ca eu n-am reusit sa spun mamaia si a ramas cu Maia!
Cantareti de cor la Opera Romana, astia, Ionestii. Fata lor, Paunita Ionescu a fost o Jenis Joplin a Romaniei, niciodata recunoscuta si repede emigrata.
Vara venea lume multa la noi, la noi in curte. Aveam cais si bolta de vita de vie. Vitza era capsiunica, o dulcerata si-o placere cat toata copilaria petrecuta acolo.
Acolo sub bolta erau scaune si mese, ce mai scapasera de la bodega de margine de Bucuresti, numita pompos Restaurantul Mielul Bland. La „Fratii Micata” ar fi fost banal. La Constantin si Mihail, asisderea.”La mielul bland” – la niala blanda, era ceva ce se poate povesti si acuma.
Sa-ti sti numele si rangul, sa tii neamul, zicea Maia.
Ai tai au fost negustori, bunicul tau cu scoala de contabilitate la Salonic, in Grecia.
Apoi cu hotel si restaurant la Sofia.
Pe vremurile acelea a fi absolvent de scoala de contabilitate la Salonic, era mai ceva decat a fi orice academician de azi.
Maia n-avea carte, n-am aflat niciodata cate clase de scoala facuse, dar vorbea tot Balcanul.
Stia vorbi sarbeste, bulgareste, greceste, armaneste si invatase a vorbi fara greseala romaneste cand avea peste 30 si de ani. Isi adusese copii, cei doi, pe Hristu si pe Aneta, in Bucuresti, direct in „clasele mari”.
Aneta avea 9 ani, Hristu era mai saltat.
Pe Maia si pe fica ei, Aneta, mama mea, le descopereai ca n-aveau limba romana ca limba materna, intr-un singur fel.
Trebuia sa fi atent la litera „t”. In unele cuvinte o inlocuiau cu „tz”.
Si vecinul, asta de ti-e bunic, mai zicea Maia, e om mare. A plecat de la tara, singurul trimis la scoala din sapte si a ajuns inginer de vapoare si colonel de crucisatoare.
Era pensionar deja, ii ajunsese debarcarea la Odesa in Primul Razboi Mondial, asa ca scanteile celui de al doilea l-au facut sa se pensioneze. Era doar inginer de motoare navale si comandor in marina regala.
Adica fusese. Acuma facea in curte si pe genunchi, machete de turbine pentru centrale electrice ipotetice pe rauri cu debit mic. Avea si 3 brevete pe care isi dadea toata pensia. Despre el, turbine, brevete si Securitatea romana, alta data, caci si in comunism totul era de vanzare, mai ales la negru!
Sa-ti sti, si sa-ti tii numele, sa-ti sti nemul si sa-l respecti. Asa graia Maia.
Era usor suparata pe viata. Din „Ciomu” coborase in „Micata”, chiar daca luase barbat cu multa carte si ceva avere.
Si niciunul din cei trei frati nu traise mult, toate cumnatele ramasesera vaduve si cu curtea plina de plozi.
Al patrulea frate ramasese la Sofia si douazeci de ani dupa WW II n-au mai avut vesti de la urmasi.
Maia era ultra-conservatoare, asa am zice noi azi. Ma intreba de toate fetele cu care umblam.
Sa nu strici neamul, gioni musatlu, zicea ea!
Dar o singura data s-a incruntat la mine, cand i-am zis excedat de intrebari si vrand sa scap cat mai repede, ca am cunoscut o armanca la Slobozia.
– De unde-i sunt parintii?
– De aici de pe Cuza, de dupa benzinarie.
– Sa nu te ti cu shcljeaua! a tunat ea scurt. Bunii ei au fost servitori la noi, si au fost servitori prosti si rai.
– Hait ….. ce lume mica, nu putui sa ma abtin, si bunicu s-o tinut si el cu bunica ei?
Nu stiu injuraturi pe armaneste, dar precis astea au urmat inainte sa fluture facaletul prin aer, iar eu sa dispar pe usa, afara. Cand nu gatea, calca sau cosea, Maia facea placinte. Tone de placinte. Facaletul ii atarna la brau precum, cheile de braul chelaresei.
Cu placinte l-am facut asa mare se lauda ea, la cocoanele din cartier, aratand spre mine.
Ce nume sa mai ti in zilele noastre, cand Ionescu si Popescu sunt deja jumatate din Romanie?
Micata, mai stiu unul, Mihai Micata, copilul lui Vasile Micata, fiul lui Mihail Micata, frate cu Constantin Micata, unul din bunicii mei. Si are un singur baiat.
Cand eram copil eram mandru nevoie mare ca erau doar trei Dicu in cartea de telefon si tata era unul din ei.
Apoi am crescut si-am descoperit al’de Dicu incepand de la Comuna Leu pana in Marginimea Sibiului, si pana la Suceava si la birourile RDS-RCS!
Asa ca am carpit-o print-o casatorie. Am adaugat si Sava ca sa fiu intemeietor de dinastie !
Poate ca macar unul din cei 2 va duce numele mai departe. Ca a treia e fata.

* Katana, sabie japoneza.



Vizitarea mortilor vii

Ma suna unul, vecin de calcan, amic de sprituri, cersetor de sfaturi tehnice, ma suna asa brusc si instantaneu, cum s-ar zice. Ca ce mai fac, ca ce mai zic, ca se vazu cu alt vecin, unul ce sta intr-un bloc din spatele curtii mele, cand sta si nu pleaca la tara. Si ca se vorbira ei sa ma vada, ca nu m-au mai vazut de mult.
Asa ca ma intreba vecinul, ce fac eu Duminca dupa amiaza, asa, pe la orele 16, trecute fix.
Acuma ce sa-i zic, ca dau in branci de munca si in Sfanta zi de Duminica sau ca la ora aia dorm rapus de oboseala unei saptamani in care n-am facut nimic?
Veniti baieti, cu mare placere, stam si noi la tasifasuri, la un vinisor spritisor … veniti.
Ma mai suna vecinul, amicul, si Vineri, ca numai maine nu-i poimaine, si confirmam ambii randevuzarea de Duminica.
Asa se facu ca in acea Sfanta Duminica, cum ma uitam eu dupa grauri pe fereastra si in plina iarna, pusei mana pe telefon sa-mi intreb vecinul de calcan, ce face de nu mai vine.
N-am dat cu sutul in perete, ci doar cu degetul in smart, ca sa imi pastrez renumele de boiar de vita veche, in selectul cartier de langa Gara.
Telefonul suna a regrete eterne si a condoleante profunde.
„- Ce faceti neica?
– Pai n-a venit, ma uit la el, la geamuri, si e intuneric peste tot.
– Dar la telefon n-ai vorbit cu el, de cand vorbisi cu mine?
– Pai nu.
– Pai vorbeste acuma!
– Da … e o idee buna. O sa-l sun.”
Suna-l bade, ca-l sunai eu mai inainte. Si nu raspunde.
Adica e clar ca nu mai veniti si pot sa ma duc sa ma uit la ceva pinguini imperiali, cum se dau la vale pe gheata, ca oricum nici pe bani nu mai vezi nimic, la nicio televiziune!
Dar nu disper, si nu disperati nici voi, o sa ma vedeti precis, mai incolo, dupa.
Din fericire eu nu mai am vizite de facut. I-am ingropat deja pe toti.
Pe unii cu trusou, pe altii fara, adica cotizai eu, cum necum, trecura vadul in lumina de dincolo.
Sau ma rog, ca lumina eu nu vazui, dar poate era in infrarosu si n-aveam eu dotarea corespunzatoare.
M-am obisnuit cu vizitele, de mic m-am obisnuit, ca ma ducea Maia pe la tot felul de cunostinte ale ei, unele pe langa noi, pe cate o straduta ce dadea in Grivita, altele taman in cartierul Cotoceniului, ca acolo vazui prima data Palatul Regal si aflai ca avuram si un Rege. Adica vazui un gard, ca la poarta neagra si cu tabla pe partea dinauntru, erau 2 militieni si nu se vedea nimic in curte.
Muierile, ca Maia nu vizita barbati, cel putin nu cu mine de mana, aveau toate ceva lingori bolnavicioase rau de tot, dar nu intodeauna de graba fatale.
Asa ca pe unele le-am vizitat o data, pe altele de 4-5 ori, pana plecara toate in treaba lor.
Mie imi placeau vizitele astea, in primul rand pentru ca erau instructive si educationale, cum se spune acuma, apoi pentru ca intodeauna capatam cate ceva, cate ceva de aducere aminte.
De exemplu era o femeie de varsta lui Maia, una Bujdaru parca, care statea la bloc.
Eu nu mai vazusem un bloc, ca noi stateam la casa, la curte si nici nu ma lasau ai mei sa umblu creanga pe strazi. Un bloc mic, mai este si acuma, cu doar 3 nivele si doar 6 metri latime la strada.
Acuma, dupa ce vazui blocurile arabilor, dupa ce vazui Burj Khalifa, (in poze) bloculetul ala mi se pare un gainat de camila.
Statea batrana Bujdaru la etajul intai, aveau si balcon si vedeam tramvaiele din Grivita.
Mi s-a parut boierie curata, nu stiam eu pe atunci ce-i aia, dar asa simteam.
Sa stai la bloc, sa te uiti de sus, din balcon la strada, la taranii care isi carau papornitele catre trenurile sosite in gara, era mare lucru. Era mare lucru la mintea mea.
Aici primeam serbet. Roz. O fi fost de trandafir, Dumnezeu mai stie, dar era mare desfatare sa ma joc cu lingurita in paharul plin cu apa rece si cu gogoloiul de serbet lipit de lingurita.
Bujdaroaica s-a dus atunci, atunci cand pentru mine nu existau decat zilele, si nu aveam habar de saptamani, luni sau ani.
In Cotroceni era mai interesant. Mergeam la o vila, mergeam pe jos, peste Dambovita, apoi pe langa gardul Palatului Regal care nu mai avea Rege, ci doar 2 militieni albastri la poarta.
Cel mai tare ma plictiseam cand mergeam pe langa gardul Palatului, ma plictiseam tocmai pentru ca stiam ca acuma dam coltul si ajungem!
O vila mica, cu arce si cercuri pe fatada, pe intrare. Am aflat ca era Art Nouveau, cam 20 de ani mai tarziu.
Si mica, si la comun. Ca asa era in comunism, cei din vile locuiau la comun, adica astia de mergeam eu si Maia la ei in vizita, stateau in doua camere cu glasvand intre ele, glasvand de sus pana jos si dintr-un perete in altul. Si in restul casei stateau altii, la boie, la bucatarie etc.
Dar era frumos, ca avea doamna un baiat si o fata, si o curte mica, mica, mica in fata vilei. Acolo ne jucam.
Pe baiat parca il chema Cornel.
Mult mai tarziu am aflat c-ar fi nimerit o nevasta rea. Nici primul, nici ultimul care-a patit asa ceva.
Asa era atunci, in copilaria mea. Oamenii se petreceau …. din viata.
Venea lumea din vreme, cu luni inainte, cu anii daca se stia ce boala este si ca-i lunga.
Stateau la cafele si serbeturi si-si repovesteau copilariile si tinereturile.
Totul se petrecea alene, domol, in pasul oilor pasatorite generatii de-a randul, chiar daca acum se boierisera si ajunsesera negustori in „Micul Paris”. Ca si negustoria, trecuse asa cum venise.
Le luasera comunistii tot, si case si magazine, ba chiar si pe cei ramasi la coada oii ii golisera, si de oi si de pamanturi.
Totul trecuse, si razbelul din 18, si fuga in Romania, si dusmania pe greci, doar vizita ramanese.
Din timp, si repetata daca se putea, ca amintirile sa se pastreze si in cei batrani si in cei mai tineri.
La Teta Zoicea, pe Negustori, pe colt, as fi vrut sa adastez, dar nu s-a putut.
Aceea, aceea in negru, a venit grabita si cu draci pe ea.
Atunci am fost cu totii, doar Hristu, fratele mamei a lipsit. Mai tarziu a lipsit de tot, cand a prins niste tovarasi cu mana in sac, in sacul BNR, la Ploiesti.
Fetele lui Teta Zoicea erau si ele, toate 3 in camera de pe colt, cea mare, cu balcon, in care am fost bagat repede si scos tot asa, dupa 3 minute. Sica, Neva si Florica, fetele, erau ele mai negre la fata, dar parca niciodata asa ca atunci.
Nici Paze, ilegalistul bulgar, barbatul Nevei nu era acolo. Ei nu aveau voie la ritualuri de inmormantare.
Mai ales cele de dinainte de trecerea Styxului.
Si Nicolae Cracea, marele legionar, seful pe Teleorman, barbatul Floricai, nici el nu era, dar nu era pentru ca nu se dadea voie din puscarie, pentru asa ceva, pe vremea aia.
Pe Teta Zoicea au petrecut-o muierile din neam, si inainte si dupa.
Era bine la Teta Zoicea acasa. Si aici eram servit cu serbet, cu apa rece, ca sifoane nu mai existau si mai ales eram bagat in seama.
Ma mai saltasem, nitel, nu mult, dar destul ca sa inteleg ca batranele vorbeau alta limba decat cea de pe strada, cea vorbita de parinti. Vorbeau armaneste si culmea, incepusem sa si inteleg cate ceva.
Mandru, asteptam sa pot arunca si eu cate o vorba din cele putine pe care le pricepeam, spre amuzamentul batranelor si mai ales spre bucuria mea, intrucat eram mai intodeauna laudat.
Maia a supravietuit multa vreme generatiei ei. Ramasese singura. Nu mai avea la cine sa mearga in vizite si mai ales nu mai avea cu cine sa depene vietile. A ei, a altora, ale lor, ale celor plecati in lume din satul Moloviste, peregrinati prin Serbia si Bulgaria, si asezati in cele din urma in Romania.
Comunismul a spart neamurile. De verisorii buni din Serbia si Bulgaria nu mai stiu nimic de zeci de ani.
Era de rau sa ai rude in strainatate, chiar si in tarile comuniste si prietene.
In doar 100 de ani, au trecut peste noi primul Razboi Mondial, Gripa Spaniola, Razboiul Greco-Turc, emigrarea prin 3 tari, Dictatura Legionara, al doilea Razboi Mondial, Comunismul, Capitalismul si iar Pandemia, dar povestile au ramas!
Sa va povestiti vietile.

Au venit corbii si stau … privind asteptarea.

Carnea-i mai slaba ca lutul, dar lutu-i mai viu ca piatra.
Am fost croiti asemenea Lui dar nu si din Eternitate, ci din alte fluide ceresti, cosmice, ca sa nu ravnim la mostenire.
Dar noi speram, uneori ne si revoltam, urland prabusirea Titanului ce ne-a creat muritori, doar intru gloria Eternitatii Sale.
„Tatal nostru Carele esti in ceruri, Sfinteasca-se Numele Tau, Vie Imparatia Ta, Faca-se voia Noastra atat in Cer cat si pe Pamant,
Da-ne-o noua astazi, mostenirea noastra, si treci Tu, dincolo de cele vesnice!”
Aude Titanul zumzetul insectelor, zumzetul ce umple subteranele de lut, aude si intelege.
Apoi zambeste si trece. Zambeste si trece la fel cum face de 14 miliarde de ani, dar fara a uita sa noteze pe tablita Lui de lut.
A scris, a sters, apoi scris din nou, si tot asa … o tablita cat o eternitate.
Niciodata plina si niciodata goala. Insemnata cu cei ce trebuie sa moara pentru ca n-au reusit sa se ridice, sau n-au reusit sa paseasca.
Insemnata cu cei care s-au ridicat prea putin sau s-au ridicat prea mult.
Si-i insemnata tablita de lut, in special cu cei care l-au tras de maneca!
„Inalt Sfintite Tata Ceresc, ce ne-ai promis Indumnezeirea, Painea Noastra cea de toate zilele
Da-ne-o noua astazi, caci Painea Sfanta, Painea Vietii, ai ascuns-o dincolo de Eternitate!”
Zambeste Titanul si-i insemneaza in Pomelnicul celor trecuti la cele vesnice, trecuti atat fara stirea lor, cat si mai ales, fara vrerea lor.
Caci menirea lutului este sa creasca si sa se implineasca, dar nu sa si dainuiasca.
Frumusetea lutului este tocmai efemeritatea lui, fragilitatea lui in fata ploii sau a soarelui arzator, si mai sta in puterea lui de a provoca inceputul unui zambet, pe buzele Titanului.
Doar inceputul, caci Titanul nu zambeste niciodata.
El stie ca nu se cuvine sa zambeasca in fata mortii, iar lutul este dintodeauna muritor din nastere.
Din acest motiv l-a si ales. Altfel ar fi trebuit sa-si priveasca greselile eoni de-a randul.
Si mai grav ar fi fost sa-si distruga greselile, caci din piatra sfaramata nu se poate modela alta creatie.
Universul ar fi fost plin de cioburi de piatra ce ar fi strigat „greseala”, „esec”, nastere si apoi moarte nevinovata.
Iar Titanului, ce-i dincolo de bine si de rau, nu i se poate reprosa nici nasterea, nici greseala si nici moartea.
De aceea-i lutul bun. In lut nu raman urmele nasterii, greselii si mortii.
Lutul le primeste, le amesteca si le renaste in alte forme, intr-o infinitate de forme, numai buna pentru foamea Eternitatii.
Din lut plamadit si intors in lut.
Am coborat in lut ca sa transcendem si sa ascendem.
Am devenit microbi, am devenit viermuitoare, viermuitoarele au devenit taratoare, au devenit animalute din ce in ce mai mari, pana cand ajungem sa fim mancati de urmasii nostri.
I-am mancat pe toti cei 110 miliarde de oameni care au trait inaintea noastra.
Zambeste hatru Titanul. Chestia cu perpetum mobile uman, i-a placut.
Apoi se opreste si miroase. Adulmeca, adulmeca viitorul, caci moartea miroase inca de la nastere.
Miroase dulceag, a pisati uscati pe scutece, pe tesaturi.
Cate un pic pe covor, pe dusumea ….
Asa ca s-au inventat gresia si faianta. Din lut, tot din lut, ca fie spalate, iar mirosul ce ne insoteste toata viata sa fie, macar partial, indepartat.
Titanule, cati ai bifat pe tablita ta de lut, in 14 miliarde de ani?
Ca noi nu ne aducem aminte decat de ultimii 10.000, de ani!
Oameni de lut, in case de lut……

Publicam, publicam, publicam ….

Pamfletele mele sunt publicate in continuare pe http://www.arid.wordpress.com si http://secsidelacapat.blogspot.com (Dicu-Sava Cristian), si partajate pe Facebook (Dicu-Sava Cristian), Twitter (@DicuCristian), LinkedIn (Dicu-Sava Cristian).
Va rog sa dati din mana in mana, sa ajunga si’n fund la a batrana !

Un Revelion de Covid

Omenirea este in stare de asediu, navalise un migrator necunoscut si luase cu asalt portile cetatii.
Oamenii s-au baricadat dupa ziduri si si-au tras armurile de hartie pe ei.
Din resturile gasite prin gospodarii faureau arme pe care nici ei nu stiau cum o sa le foloseasca. Dar incercau.
Mai marii cetatii tineau discursuri inaltatoare la colturile mai ferite ale stradutelor, iar vracii fierbeau de zor zemuri otravitoare menite a ucide dusmanul.
Apoi intr-o seara, un vraci a strigat Evrica, gasise zeama care ii facea pe oameni impenetrebili la sulitele si sagetile dusmanului.
Oamenii s-au bucurat cu masura, nici nu era zeama pentru toti si nici nu prea credeau ei in asa minune, sa fuga sulitele si sagetile de om.
Apoi si-au vazut mai departe de treaba, de munca, de gradini si de animalele de pe langa casa, unii ascultand ce zicea Capitanul cetatii, altii ascunzandu-se pe dupa colturi, si crezandu-se mai destepti.
Stiau, pana vor primi cu totii zeama, va mai trece anul si pana atunci vor mai cadea multi de pe zidurile cetatii.
Pe strazi nu mai forfotea nimeni, doar ceva copii prea neastamparati ca sa mai fie tinuti prin case, alegau aiurea, dar toti cu punguta de camfor legata la gat.
Speranta, de altfel desearta, a bunicilor, parintilor, ca ar feri de ceva.
Ca asa purtasera si ei, la celalalt razbel, si unii scapasera neatinsi.
Sosirea Anului Nou n-a mai fost un eveniment miraculos.
Capitanul n-a mai iesit in piata sa le vorberasca, carciumile erau goale si inchise, bolnitele erau pline, ba mai umbla si un zvon prin targ, ca nici in cimitire nu se vor mai putea adaposti definitiv, trecand in cealalta lume, caci erau pline.
Nici macar serbarea batranilor nu s-a mai tinut, caci campul Circului se transformase in tabara militara si bolnita.
Cativa lautari batrani si zdrentarosi incercara sa mai inveseleasca lumea si sa castige un pitac, dar nimeni nu s-a uitat la ei.
Oamenii se adunara prin casele lor, baura o cinzeaca mai mult decat se cuvenea si terminara resturile de la masa de Craciun.
Nu ca aceea ar fi fost ceva ospat, dar fusese mai mult decat de obicei.
Cand linistea incepuse sa se lase peste oras, iar oamenii incepeau sa caste a somn, nebunii isi dadura in petec si aruncara cu pocnitori mai ceva ca alea de anul trecut.
Se zguduiau usile, mai, mai sa iasa din tatani, ferestrele se unduiau ca marea, iar animalele incercau sa se ascunda pe sub lavite.
Unii iesira sa-i injure, altii, cei mai multi, dadura a lehamite din mana si zisera: Nebuni, ce sa le faci?
Apoi toata cetatea dormi neintoarsa in timp ce la bolnite salahorii ii carau afara si a lehamite, pe cei trecuti peste Styx.
Dimineata aduse o raza de soare, se si incalzi nitel si cetatea incepu sa se dezmorteasca cu teama si parca cu regret.
Ce bine era inainte, zise unul. S-o crezi tu! ii arunca vecinul de dupa gard. Rau a fost intodeauna!
Apoi fiecare merse la treaba lui sperand ca zeama va sosi inainte ca dusmanul sa darame zidurile cetatii.
Noul an se arata a fi la fel ca cel vechi!

Vesnica lor … propasire!

Cand eram copil de 12 ani, un grec batran si porcos, stand el la soare pe-o banca, singura din parculetul de langa casa alor mei, mi-a destainuit unul din adevarurile fundamentale ale existentei umane:
Exista lucruri fara fund! Adevarate gauri negre!
In romaneasca lui stricata, batranul cu certitudine bine ramolit, incerca sa-mi explice ca „dansa” n-are fund, dar eu fiind precoc de mic copil, extrasei esenta universala, trcand dincolo de lipsa de fund a acelei parti femeiesti.
Atunci am realizat ca intodeauna, un lucru facut ieri va fi mai ieftin, mai usor, decat acelasi lucru facut poimaine.
Adica pe romaneste, painea de 1 leu nu se va mai face niciodata 50 de bani, ci 3 lei pentru ca acuma „nimeni n-o mai atinge cu mainile” pe tot parcursul fabricatiei.
Doar sobolanii, cu labutele lor roz si mici, amesteca faina in silozuri!
Ani si ani la rand, in mereu inedita Romanie, productia de curent electric s-a privatizat, dar pretul a ramas a fi fixat de stat!
Acuma s-a zis stop joc si s-au dictat penalti.
Prostii care vor sa ramana „la stat”, adica la preturi reglementate de stat, vor plati cu 25% mai mult!
Cei care „se muta la privat”, adica pe piata concurentiala de curent electric, vor plati mai putin decat prostii ramasi la stat, dar mai mult decat pana acuma!
Peste un an, doi, din mana in mana pana in fund la a batrana, va afla si baba Frosa ca trebuie sa schimbe contractul, sau il va schimba fi-su, ca prea se plange baba in fiecare zi, ca nu-i ajunge pensia de 350 de lei.
Si bucurie mare pe toata lumea, de la opinca la vladica, Romania in totalitatea si integritatea ei teritoriala si populationala va mai face un pas pe calea propasirii capitaliste, va cumpara curent pe piata concurentiala.
Pentru ca „vorbirea pretului”, intre producatorii/vanzatorii dintr-o anumita bransa, este un fir rosu ce-a strabatut ultimii 30 de ani ai existentei noastre, in ciuda amenzilor si a altor alea, cum raman doar cativa pensionari/tarani la pret de stat, acesta se va desfiinta si pretul la curent va putea sa creasca si el precum crestea Fat Frumos, intr-un an cat altii in zece!
Cu alte cuvinte, dacă nu faci nimic, plătești mai mult.
Daca faci, recupereaza baietii destepti cu varf si indesat peste 2-3 ani.
Stiati ca in State apa, apa de baut, spalat etc. s-a cotat la Bursa?
Nu-i bai ca nu stiati, o sa se scumpeasca si la noi!
Nu de alta, dar statutul de drept inalienabil al omenirii, da de apa vorbeam, se tine si mentine doar cu gramezi de functionari bine platiti.
Cat pe ce sa uit de aer. Asa-i cu batranetele.
Nu sperati si n-aveti teama, nepotii vostri il vor cumpara la tub, la tub ca ala de sudura.
Sa fiti sanatosi, la punga grosi, si fericiti de Anul Nou!
P.S. Cacatul si pisatul se vor impozita si ele, intrucat cercetatorii englezi vor demonstra ca nu sunt ingrasaminte naturale, ci poluanti.

Gerard Apostolescu, traieste plenar …

Gerard Apostolescu, este o persoana care traieste plenar chiar si in plina pandemie.
In timp ce unora li se infige ventilatorul in gat, dansul se preumbla linistit intre portile stelare din Romania, cele 9 securi ale zeului (nu conteaza care) si cipurile pe care Bil Gates vrea sa vi le infiga in cur.
Apoi ia o schema de amplificator de acum 20 de ani, pe care scrie clar, mare si cu rosu, unde sunt potentiometrele de control: volum, bas, medii si inalte, si o posteaza ca pe schema CIP-ului cu care Bill Gates vrea sa controleze omenirea.
As fi apreciat gluma daca prezenta schema ca integrat al lui Bill Gates pentru controlul penisului: volum, grosime, lungime, frecventa oscilatiei etc. 🙂
Si mai scrie si carti despre toate astea.
Pe care carti se pare ca le si cumpara unii.
Stiti ca io-s o baba comunista, asa ca la cati dizidenti politici au bagat rusii la psihiatrie si i-au scos stahanovisti adevarati, sau nu i-au mai scos deloc, ce mai conteaza reeducarea catorva „astrali”.
Cred ca domnul asta n-a vazut in viata lui o poarta stelara, mai ales una ruseasca.
Daca vedea dansul ce poarta stelara aveau rusii la Lubianka, precis inventa vaccinul contra capitalismului.
In Siberia, la Gulagul 215, specializat in oameni de stiinta care inventau cate un perpetum mobile in fiecare saptamana.
Deci, daca vreti sa radeti cu lacrimi mergeti pe cele 2 pagini ale dansului, pe Facebook. Stan si Bran au ramas copii mici!

Conspiratia vaccinarii sau defectele specializarii extreme.

Exact explicatiile pe care le-ai dat, draga Tudor Mirică, stau la baza impotrivirii unora sau altora.
Mai ales a unora cu carte, datorita specializarii extreme din zilele noastre.
Observatia asupra „misunicilor” nu mai este empirica, mergand acum pana la structura ADN/ARN a patogenului.
Microscopul clasic, ala cu lentile, era comprehensibil, era o lupa nitel mai complicata, iar celula doar un purice, vazut cu o „lupa” mai mare.
Acuma ce sa intelegi de la/din ce nu se vede cu nicio „lupa”?
„Microscopul electronic” este in afara intelegerii normale, fiind dincolo de o singura meserie.
Nimeni nu intelege 100% aparatul asta pt. ca el apartine si de fizica atomica, si de electronica, si de optica, si de chimie, si de … Dumnezeu mai stie ce.
El n-a fost proiectat/fabricat de UN om, ci de zeci de oameni.
Iar ADN/ARN, sunt iar niste chestii ce nu se pot palpa.
Vaccinul clasic era vizibil!
Era facut din „misunici” omorati sau din parti ale acestora.
Si se „proiecta” prin ceva inteligibil si unui cioban: incercare-eroare, incercare-eroare, pana ce dupa niste ani reuseai: incercare-reusita!
Acuma cica ai 4 blocuri care formeaza ADN-ul, si cu scuze ca nu mai stiu, ceva similar la ARN.
„Blocurile” se numara cu „masinile, nu numai pt. ca „e” cu milioanele, ci si pentru ca „ordinea” conteaza.
Ce e alea, „masinile”? Cum numara masinile? Pe pariu ca nici „geneticieni”, alt termen abscons, nu stiu ce face „masina”, dar numara si deseneaza harti ADN.
Apoi vine „proiectantul” de vacinuri si zice:
Virusul se agata de celula cu blocurile 1 si 3, ale lui, de blocurile 1 si 2 ale celulei.
Facem o „zeama” care sa fie compusa doar din blocuri 1 si 2, ca la celula si asta se lipeste de blocurile 1 si 3 ale virusului, iar imbecilul nu se mai poate lipi de celula, ca s-o atace.
Vaccinul nu se mai face in „mojar”, zdrobind „misunicii”, ci se proiecteaza si asambleaza din „blocuri”!
Ba… esti nebun? Adica iau ceva ce nu vad si precum in bancul cu babele ce se scarpinatu pe intuneric: „mai la stanga, mai la dreapta, ACUMAAA!” SI AM POTRIVIT BLOCURILE!
Si blocurile astea cica fac sa alunece blocurile virusului pe blocurile celulei, si virusul nu mai are de ce se prinde si se duce ca pe gheata!
Ma lasi? Ce ? Asta e explicatie?
N-ai ce sa intelegi din ea, cum nici bunelul, care muncea toata iarna sa-si faca o caruta, UNA singura, n-a inteles cum fabricau aia 1.000 de automobile in fiecare zi!
Lucrul bun la 9 luni, iar vaccinul bun la 9 ani!
In toata povestea asta, exista un singur adevar!
NU se cunosc reactiile adverse pe perioada indelungata.
E ca la casatorie. iei o fata frumoasa de nevasta si dupa 20 de ani descoperi ca-i curva.
Si ajungem la bancul cu Itzig cel nehotarat, cele 2 pretendente la mana lui, una frumoasa si una urata si Rabinul.
– Ce sa fac Rabine? Pe care s-o iau?
– Apoi Itzig, ori mananci un cacat singur, ori mancam un cozonac cu totii!
Dar se stie ceva.
Se stie ca am ajuns sa manipulam realmente ADN-ul uman precum ucenicul vrajitor.
Facem, dar nu stim ce-o sa iasa.
Asa ca de aici incolo se poate fabula, conspira, ca azi, maine, un dobitoc o sa faca o „zeama” care sa ne adauge 2 maini, ca sa devenim mai productivi.
Dar, parerea mea, pentru asta nu-i nevoie sa vina sa te „vaccineze”, isi baga „omul negru”, „zeama” in apa de la robinet si gata, o sa avem cu totii 4 maini.
In esenta problema este individuala.
Te „risti” si nu faci vaccinul, pentru ca exista imunitate naturala, majoritatea facand forme relativ usoare, sau te sti cu bube pe cap si te injectezi ca sa fi sigur ca mai traiesti.


Blog Stats

  • 102.850 hits

Categori

RSS Sec si de la capat

counters for web pages

Top Clicks

  • Niciunul

Introduceti adresa de Email aici.


%d blogeri au apreciat: