Arhivă pentru decembrie 2017

Amintiri din copilaria comunista

In 1965, aveam 14 ani. Moare Dej.
Copil curios, fug de acasa sa vad si eu cortegiul funerar, pe Magheru.
Lume buluc, cernita, indurerata, la tol de doliu, ca oricum nu gaseai pe vremea aia „toale vesele”.
Si vine raposatul pe afet.
Mai, incep unii, altii, sa planga de parca le murise toata familia.
Dupa ei, altii si altii, pana cand isteria in masa ma cuprinde si pe mine si incep sa plang si eu.
De parca murise mama.
Mare chestie empatia asta sociala care face masele sa reactioneze ilogic si isteric.
Ajuns acasa dupa niste ore bune, ma ia in primire bunuca, speriata de mutra mea pleostita si ochii vineti de atata plans.
Armanca (machedoanca) le avea pe ale ei: Dumnezeu, familie, si tara. De ultima nu prea avusese parte decat dupa sosirea in Romania.
– Sa nu plangi nici cand o sa mor eu, gioni musatlu !
Sa te intaresti si sa cresti casa noastra, sa duci neamul, ca din astia (Dej) … o sa mai fie multi, ca liliecii in pistirei.
Hai la parinte sa-ti zica de deochi.
Cum inca nu-mi trecusera dungile de pe picioare, de la bataia administrata de mama cu o nuia de liliac, pentru ca incercasem s-o conving pe bunica ca Dumnezeu nu exista, ce sa fac ? Am mers.
O fi fost descantecul bun, ca nici acuma nu suport autoritatea excesiva, dictatul, sau ridicarea pe soclu a unora, cu nimic mai buni decat restul lumii.
Am auzit ca la trecerea lui Mihai I s-a aplaudat si s-au strigat lozinci. Poate e mai bine asa.
Cine s-a bucurat de intrarea in istorie a Casei Regale, avea deptate sa aplaude.
Cine a ramas cu mintea in anii 30, avea dreptate sa strige Monarhia salveaza Romania.
Eu nu mai plang dupa nimeni, intrucat moartea este normala si cotidiana.
Singura chestie care ma mai emotioneaza, in aceste vremuri nebune si de restriste, este normalitatea.
A devenit atat de rara, incat se intampla sa gasesc cate o lacrima la coltul ochiului.

Reclame

Blog Stats

  • 96.375 hits

Categori

RSS Sec si de la capat

counters for web pages

Introduceti adresa de Email aici.

Reclame