Despre „Popescu” si rautatea ratatilor (2)

http://talusa1946.forumculture.net/t4895-everacv

A fi sau a nu fi… Popescu

Acum cincisprezece ani, filosoful H. R. Patapievici * semna o carte contestată, în care, folosind un limbaj extrem de crud, făcea nişte afirmaţii jenante la adresa poporului din care face parte. Sunt convins că aceleaşi idei, exprimate însă cu alte cuvinte, nu ar fi deranjat tot atât de mult.
„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” („Politice“, ediţia 1996, pag. 63)

* Alt tarcovnic. (nota mea)

„Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.“ („Politice“, Humanitas, ediţia 1996, pag. 49)

Folosind un limbaj mai elegant, dramaturgul Paul Everac (foto) recidivează în primăvara acestui an, cu un amuzant articol despre Popescul nostru naţional, adică despre cum suntem noi, românii, în viziunea Domniei sale, românul : ,,Se pare că Popescu al nostru nu e bun să iniţieze nici să gestioneze afa­ceri esenţiale, n-a fost bun niciodată. N-a dat case mari, de export, n-a pus la punct vreo companie reputată în Europa, n-a făcut vreo afacere răsunătoare, vreo construcţie să rămâi hăbăuc. A fost mic politician, om de zurbă şi de mişcare, ţârcovnic de idei, gestionar mărunt şi nu foarte sigur, cântăreţ la lună dar cu voce potolită, actor în toate chipurile, în felul său mulţumit de sine, oricâte bice şi palme a încasat. … A fost şi niţel moşier, dar şi crâşmar şi arendaş. Mai mult a fost rob. A inventat, dar n-a întreprins. L-a dus de nas cine a vrut… Popescu n-are talent să conducă, să dezvolte, să administreze şi să cucerească. El e lălâu, pizmaş, chichiriţos, şmecher, tâmpit, face pe politicul căci nu ştie altceva, vrea pricopseală şi imagine, se lasă mituit, cumpărat, ca ultima jigodie, sau ia măsuri dubioase…’’ (,,Popescu nu e bun, decât…’’, editorialul Cronica română, 30 mai 2011)

Critica dramaturgului-ziarist este superficială din start, prin generalizare : toţi românii sunt sau nu sunt aşa şi pe dincolo… Este ca şi cum aş afirma că toţi dramaturgii români sunt geniali, deci inclusiv Domnia sa, sau sunt lipsiţi de talent literar, precum îl consideră criticul Alex Stefănescu : ,,Inteligent, responsabil, lipsit însă de talent literar, Paul Everac a încercat toată viaţa să zboare cu un avion imaginar. Nu a reuşit, dar măcar a încercat.’’ (,,Paul Everac, omul care a scos din minţi o ţară întreagă’’, de Mihnea-Petru Pârvu şi Magda Spiridon, stiriROL.ro, 13 noiembrie 2010).

Fără a fi total nejustificate, afirmaţiile dramaturgului Paul Everac, pe adevăratul său nume Petre Constantinescu, deci tot un ,,escu’’ naţional, ,,Everac’’ fiind inspirata anagramă a pseudonimului ,,Careva’’, sunt superficiale prin ocultarea voită a perioadei comuniste, de care acesta a profitat din plin şi pe care o vede în cele mai roze nuanţe, negăsindu-i nimic de criticat.
Cu toate că pretinde a nu fi fost membru de partid, ceea ce nu înseamnă că ar fi fost şi anticomunist, Everac şi-a făcut cariera la adăpostul căldicel al mai marilor zilei : Gheorghiu-Dej, Petre Groza, Avram Bunaciu, Ceauşescu, Popescu-Dumnezeu, Iliescu, care l-au protejat întreaga viaţă.
Deşi fiu de deţinut politic, dramaturgul comuniştilor a trecut din oportunism de partea călăilor părintelui său, câştigându-le încrederea şi protecţia. Aceştia l-au răsfăţat şi l-au răsplătit destul de frumuşel pentru fidela sa slugărnicie, acordându-i privilegii precum şef de protocol la Marea Adunare Naţională sub Dej, promovat-ales în biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor sub Ceauşescu, ori director al TVR şi al Institutului de Cultură din Veneţia sub Iliescu.

Admirator necondiţionat al dictatorului Ceauşescu, călăul care şi-a înfometat şi terorizat poporul, asemeni profesorului Ion Coja, fost membru de vază al PCR, a cărui admiraţie se extinde şi asupra Căpitanului, care trebuie să se răsucească în mormânt datorită asocierii cu un comunist, Everac nu se sfieşte să afirme :
,,În 1989 i se lasă acestui nătărău Popescu o ţară bine investită, cu industrie, cu irigaţii, cu oraşe întemeiate, cu rezerve mineraliere şi energetice, şi cu aproape patru miliarde de dolari creanţe în cont. Plus cu o clasă muncitoare relativ calificată.’’
Glorificarea comunismului este ridicolă, întrucât toată lumea ştie că industria noastră era falimentară, fiind învechită şi necompetitivă, iar rezultatele planurilor cincinale erau cu bună ştiinţă falsificate pentru a fi pe placul Marelui Cârmaci.

Tara nu era o grădină rodnică, întrucât, cu toate irigaţiile, agricultura era neproductivă şi în penurie de braţe de muncă, iar rezultatele recoltelor se contabizilau după aceleaşi criterii.
România nu mai era o ţară respectată în lume, cu toate cele patru miliarde de dolari creanţe în cont, întrucât devenise campioana nerespectării Drepturilor omului, cu un conducător megaloman care-şi înfometa şi teroriza poporul cu ajutorul une sinistre Poliţii politice. Dictatorii sunt temuţi, dar nu şi respectaţi, întrucât nimeni nu-şi respectă călăul pe care îl urăşte.

Unde era atunci ochiul ager al dramaturgului, unde era privirea pătrunzătoare şi imparţială a celui care, prin misiunea sa culturală şi educativă cu care se simţea investit, aspira către o statură de apostol al Neamului, de ,,pedagog al Naţiunii’’, cum îl numeşte Alex Constantinescu ?
În 1972, vulturul dramaturgiei române, cel mai jucat dramaturg român, autor a peste 150 piese, scrutează în profunzime comportamentul uman, ridiculizând în piesa ,,Un fluture pe lampă’’ defectele unor români care au ales libertatea, fugind sau rămânând în Occident, mai precis la Paris. Ori, unii şmecheri şi învârtiţi, aidoma celor din piesă, nu reprezintă tot Exilul românesc anticomunist. Ei există, bineînţeles, sau pot exista, însă exilaţii respectabili nu îi acceptă şi îi marginalizează.

Critica sa este justă, dar crează şi întreţine confuzia românilor din Tară faţă de fraţii lor exilaţi, care ar fi cu toţii, conform piesei comanditate de Ceauşescu, nişte învârtiţi lipsiţi de orice moralitate. Să nu uităm că 1972 este anul când, la Paris, episcopul Teofil Ionescu trădează, solicitând revenirea Bisericii exilului în jurisdicţia Sovrom-Patriarhiei de la Bucureşti.

Personajele piesei, deşi trăiesc la Paris, se comportă exact cum s’ar fi comportat şi acasă, în România, deoarece acesta este caracterul lor. Aceşti oameni nu au plecat din Tară cinstiţi şi au devenit hoţi la Paris, ci au fost necinstiţi dintotdeauna.
Pentru autorul piesei, ei sunt, în totalitate, mincinoşi, falşi, superficiali, laşi, bicisnici, ridicoli, renegaţi, slugarnici, grandomani, mitomani, rataţi, lipsiţi de idealuri, de talent, de demnitate, materialişti, vanitoşi, venali, desfrânaţi, necinstiţi, beţivi, atei, intriganţi, excroci, vânduţi, delatori şi colaboraţionişti.

Toţi exilaţii peregrinează printr’un relief necunoscut, unde nu mai au reperele lor de-acasă şi astfel se pot rătăci, ba prin ,,valea plângerii’’, ba pe ,,muntele suferinţei’’, ba prin ,,mlaştina deznădejdii’’, de unde dacă ies, ajung în ,,pădurea cu fiare’’. Acestea, cu dinţi de fier şi măsele de oţel, sunt gata să-i sfâşie, acum că nu mai au puterea de a se apăra. Si atunci fug, cu laşitate, fug de teama semenilor lor, şi-n fuga lor disperată pot greşi drumul cel fără repere şi, ajungând la ,,marea uitării’’ cea cu apa atât de lină, se cufundă grabnic în unda sa spre a-şi obloji rănile.

Cei care întârzie prea mult se îneacă pe nesimţite, dar ceilalţi pot ieşi la liman, în toamna sau în iarna vieţii, după cum fi-va voia Domnului, ajungând astfel în sfârşit în ,,câmpiile seninătăţii’’. În acest răstimp, fraţii lor rămaşi acasă, în ţara pe vremea aceea încătuşată, înfăptuiau aceeaşi călătorie initiaţică pe drumul sinuos al vieşii şi, în consecinţă, piesa Dlui Everac devine perfect inutilă.

Cunosc Exilul românesc de peste trei decenii. Viesparul său, infiltrat de agenţi, este descris cu minuţie de Dl Everac, mult prea bine pentru cineva care nu a trăit decât la Bucureşti. În fine, acestea au fost indicaţiile care i s’au dat, dar greşeala sa este că a omis să creeze măcar un singur personaj pozitiv, ceea ce este impardonabil pentru un autor care s’a pretins liber şi neangajat şi care, peste patru decenii, recidivează în articolul din ,,Cronica română’’, negăsindu-i Popescului decât defecte.

Vajnic patriot într’o Europă în care de-abia am intrat şi care combate ideile ultra-naţionaliste, dăunătoare intereselor sale politice unitare, Paul Everac îşi varsă năduful incapacităţii şi neseriozităţii românilor, numindu-i cu abilitate pe cei care, în optica Domniei sale, nu erau adevăraţi români : Herdan, Assan, Malaxà, Auschnitt, Carol Davillà, Spiru Haret, Eugen Caradà, regele Carol I, Caragiale, Xenopol, Nicolae Iorga, Haşdeu, Eminescu, Andrei Saguna sau Goga.

Bineînţeles că unii erau români mai recenţi, dar amestecul enumerat este foarte savant şi parşiv, insinuând îndoiala în mintea cititorului, care-şi va spune : Bine, bine, dar chiar şi Eminescu ? Dar Cuza de ce nu figurează pe listă, dar Ciprian Porumbescu, dar Zelea-Codreanu, dar regele Mihai ? Dar totuşi, Eminescu…
Chiar încă din timpul vieţii, poetul naţional a fost desemnat de denigratorii săi drept bulgar, sârb, rutean, polonez, rus, armean, turc, albanez, persan sau suedez. Acesta le răspundea cu umor calomniatorilor, că nu se poate supăra pentru modul în care persoana sa se reflectă în ochii lor, întrucât de la aşa o oglindă, nici nu se putea aştepta la alt reflex !

Dacă pentru Everac numele lui Eminescu ,,nu sună prea popeşte’’, pentru Patapievici „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intram în Uniunea Europeană” (Revista ROST, nr. 24/2005)
Poporul nostru este din start o alianţă între două naţii, dacii şi romanii, peste care s’au altoit de-a lungul veacurilor multe altele, aşa că nu văd cine ar mai putea fi astăzi român sută la sută. Mai toţi avem un ascendent străin, împământenit la noi, ai cărui urmaşi i-au pierdut astăzi limba şi poate şi numele.
Dacă aceşti venetici, deveniţi buni români, sunt mai întreprinzători, acest lucru nu poate fi decât benefic poporului nostru.

Este drept că am dat puţine personalităţi de talie internaţională, ceea ce este normal, fiind o ţară mică, care nu a avut, precum francezii, englezii sau spaniolii un imperiu, care să ne permită încurajarea artelor şi a culturii. Toate ţările mici, cu puţine excepţii, de navigatori cuceritori, au cunoscut aceeaşi soartă.
În vreme ce apusenii ridicau catedrale semeţe, noi ne apăram de leşi, otomani, muscali, austrieci şi-i apăram indirect şi pe aceştia. De altfel, însuşi profesorul Stiopul, personajul piesei lui Everac, spune : ,,El (românul) nu poate fi crud, excesiv, dar nu poate înălţa nici acele grandioase catedrale făcute din tenacitate, dispreţ de sine şi asceză’’ În fine, cel puţin aşa a văzut dramaturgul secretul catedralelor… (Paul Everac, Teatru, Ed. Eminescu, ediţia 1984, pag. 158)

Am dat puţine personalităţi de talie mondială şi, în plus, acestea au apărut tardiv. Brâncuşi, Martha Bibescu, Brauner, Celibidache, Cioran, Coandă, Eliade, Vintilă Horia, Panait Istrati, Eugen Ionescu, Radu Lupu, Anna de Noailles, Emil Palade, Elvira Popescu sau Tzara, ca să nu-i numesc decât pe aceştia, sunt puţini şi în plus nu sunt toţi ,,Popeşti’’ sută la sută. Toţi aceştia s’au afirmat în străinătate, altfel, dacă rămâneau în Tară, ar fi înfundat puşcăriile comuniste sau, datorită cenzurii, nu s’ar fi putut impune pe plan mondial, aşa cum nici românul obedient Constantinescu-Careva-Everac nu s’a impus, cu toate favorurile unui regim criminal pe care l-a slugărit.

Concluzia ludică a amuzantului articol din ,,Cronica română’’ ar fi că ne aflăm în faţa unei dileme : ori Constantinescu-Careva-Everac este un român, un Popescu şi el, un „escu” adevărat, şi atunci este ţârcovnic de idei, cântăreţ la lună, rob şi slugă, lacheu pizmaş, tâmpit, jigodie, nesincer, necinstit şi fără talent, ori este un om onest şi inteligent, un dramaturg serios şi talentat, responsabil, cu coloană vertebrală şi idei măreţe, însă atunci nu poate fi român şi numele său patronimic nu este adevăratul său nume. În orice caz, după acest articol nedemn, Maestrul a ratat ocazia de a deveni Cineva, ràmânând un Careva !

Radu Negrescu-Suţu, Paris, iulie 2011

0 Responses to “Despre „Popescu” si rautatea ratatilor (2)”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Blog Stats

  • 89,058 hits

Dicu-Sava Cristian

Categori

RSS Sec si de la capat

counters for web pages

Introduceti adresa de Email aici.