Despre „Popescu” si rautatea ratatilor (1)

Să pornim de la următoarele observatii: „…Popescu n-are talent să conducă, să dezvolte, să administreze si să cucerească. El e lălâu, pizmas, chichiriţos, smecher, tâmpit, face pe politicul căci nu stie altceva, vrea pricopseală si imagine, se lasă mituit, cumpărat, ca ultima jigodie, sau ia măsuri dubioase. Acest Popescu (numit si Iliescu, Constantinescu, Băsescu s.a.) dă cu ţara de pământ, o distruge într-un timp foarte scurt cu buna intenţie sau din prostie, îsi bagă mâinile ca funcţionar superior sau demnitar si organele necurate în ea, o suge, o mozoleste, o face praf. Fiindcă nu stie altfel, nefericitul!”

Aceste observatii apartin domnului Paul Everac si au fost publicate în editorialul din Cronica Română, 30 mai 2011.

Domnia sa încheie acest editorial cu concluzia: „Popescu nu e bun decât să plătească. Să se aiurească, iar odată săltat, să-si chinuie concetăţenii, să le facă gura amară. Popestii, nesinceri, necinstiţi, cabotini politici, nu sunt buni decât să înghesuie pe ceilalţi Popesti, să-i stoarcă, să-i ruineze, să-i fure, ca niste vătafi de slugi pe niste japiţe de amărăsteni… Nu-i talent! Nu-i cinste! Nu-i Dumnezeu!… Sau dacă este, nu-l cheamă Popescu!…”

Domnul Everac ajunge la aceste observatii si concluzii amare dar, cel putin în aparentă, foarte realiste după ce constată că, în România, la conducerea cu succes a treburilor economice, sociale sau culturale ale tării s-au aflat persoane de alte natii decât „Popestii”, fie acele persoane evrei, armeni, unguri, nemti si altii asemenea.

Deci, domnul Everac nu face o critică amară incapacitătii românilor de a se gospodări singuri în tara lor, ci explică pe larg justificarea acestei incapacităti: Popestii nu stiu altfel decât ori să se lase condusi de altii, ori să iasă cu vehiculul natiei de pe drum, adică să o dea în bară.

Mai că i-am da dreptate domnului Paul Everac, dacă ne uităm în jurul nostru si vedem numai ceea ce a scris domnia sa: în spatiul public nu au loc decât câtiva smecheri si aiuriti, care se tin cu dintii de functii la stat, pentru că nu au nici o pricepere să facă altceva, iar statul este foarte iertător cu tâmpitii aflati la cârma treburilor sale. Sau alti smecheri si necistiti care fură din avutia publică cu nesimtire, direct sau prin interpusi în functii la stat si apoi mai au si tupeul de a se arăta la lume cât de înavutiti sunt ei din banul nostru. Sau, cel mai tragic, o masă mare de Popesti care se lasă înghesuiti, storsi, ruinati, furati de ceilalti Popesti din fruntea mesei si îi mai si aplaudă, îi preamăresc si îi re-votează cu entuziasmul cătelului maidanez care dă din coadă cu bucurie că este băgat în seamă, pe când el este dus la eutanasiere.

Dar nu putem să îi dăm dreptate domnului Everac! Cel putin, nu are dreptate când spune că românul Popescu nu stie alfel.

Pentru că domnul Everac ignoră un fapt evident: românii, oricât de Popesti ar fi ei, sunt capabili de inovatie, de performantă, de viziune, de mult bun simt si compasiune pentru semenii lor, de devotament pentru o cauză nobilă si de dăruire pentru apărarea valorilor în care cred, cu o singură conditie: să nu se afle în tara lor. Pentru că Popestii performanti nu se simt confortabil la ei acasă, în România.

Dacă ne uităm în jurul nostru sau în istoria recentă, străinii care s-au simtit sau se simt confortabil la noi în tară, cum sunt cei nominalizati de domnul Paul Everac în editorialul său, au avut sau au succes tocmai pentru că sunt aici, indiferent cum îi cheamă. Iar aici, în Patria lui Popescu, este usor să ai performantă, dacă esti străin. Numai că, odată scosi din România, acesti străini devin niste Popesti de care râde toată lumea si nu îi bagă nimeni în seamă, decât atunci când îsi cumpără popularitatea cu banii jefuiti de la românii cei lenesi si prosti.

Asta pe când alti români, fie că îi cheamă Rugină sau Coandă, Brâncusi sau Enescu, sau deocamdată anonimii care trăiesc în Belgia, Canada, Italia, Spania sau Statele Unite sunt performantii la vârf în tot ceea ce fac, sunt luati de model si urmati de altii, crează scoli de gândire si sunt pretuiti pentru ei însisi. La ei, acolo, în străinătate, dar nu si în România.

De aici rezultă următoarea concluzie: Popescu, pentru a-i merge bine, nu are nevoie de România. În schimb, fără Popescu, România nu ar mai fi atractivă sau interesantă pentru tot felul de Malaxa sau Auschnitt, sau Jeffrey Franks ori Lakshmi Mittal, ca să nu mai vorbim de Vitaly Maschitskiy ori de Valery Krasnov. Pentru că nu ar mai avea localnicii Băsescu, Boc sau Udrea de la cine să fure si să le da lor, străinilor, avutia natională pe nimica, nu vor mai avea pe cine să însele, să păgubească si să fraierească, pentru a-si umple ei cămările lor cu bunătăti.

Dacă această concluzie este adevărată si nu avem nici un motiv să nu o considerăm asa, atunci România, ca Patrie a lui Popescu, nu ar trebui să aibă nici un viitor.

Pentru că, atâta timp cât poporul va fi o „masă de manevră”, o turmă în căutarea unui păstor „luminat”, care să o mâne cu competentă spre abator, sau atâta timp cât banul public este perceput ca fiind al nimănui si nu al fiecăruia dintre noi, Popestii descrisi cu exceptional talent de domnul Paul Everac vor fi cei care definesc societatea românească, desi pe nedrept.

Cu toate acestea, România, sau părti din ea, mai au încă sansa să aibă un viitor ca Patrie a Cetătanului Român, indiferent de numele de familie si de originea genetică a acestuia. Singura conditie pentru fructificarea acestei sanse este repunerea individului, a omului-unitate, în postura de element fundamental al societătii.

Si vom putea spune că, într-adevăr, România mai are o sansă la viitor numai când vom dobândi convingerea si încrederea că Patria este a fiecăruia dintre noi si vom face ca acest fiecare dintre noi să se afle el sau ea în fruntea mesei nationale. Pentru că, atunci când puterea societătii va fi controlată la nivelul fiecărui individ, nu vor mai putea să dea din coate si să îsi facă loc cei aflati acum la putere, precum si cei care asteaptă la coadă să ia ei puterea în tara asta, conform „ciclului electoral”.

Iar aceste convingere si încredere se pot dobândi numai prin exercitiu civic, adică prin comportamente care să ilustreze, zi de zi si ceas de ceas valoarea individuală în societate. Acest exercitiu trebuie recunoscut în tot ceea ce facem, pornind de la salutul pe stradă si continuând cu constientizarea permanentă a faptului că suntem înconjurati de alte persoane, fiecare cu acelasi drept la respect si consideratie si terminând cu proclamarea deschisă si sinceră a propriilor idei si năzuinte privind mersul treburilor obstei.

Atunci vom vedea cetăteni care îsi cer scuze dacă trebuie să treacă unul prin fata celuilalt, vom vedea soferi care să îi invite pe partenerii lor de trafic să treacă înainte, dacă se află în dificultate, chiar dacă nu au prioritate, vom vedea oameni pe stradă care vor ridica un gunoi de pe jos si îl vor pune în cosul alăturat, vom auzi salutul de bună ziua la intrarea celui care salută într-un magazin sau alt loc public, vom vedea că cei cu care ne întălnim pe stradă, sau în parc, sau cine stie unde, sunt plăcut surprinsi că, iată, un alt semen de-al lor se află în proximitate.

Ca să nu mai vorbim de lucrurile care contează în colectivitatea umană. Vom vedea cetăteni care îsi exprimă deschis opiniile si nu asteaptă votul secret, dat în cotloanele sectiei de votare, pentru a-si dovedi „spiritul civic”. Si vor spune aceste opinii direct în fata celor care sunt pusi să le îndeplinească, nu să îi lase pe acestia să ghicească ori să proclame ei care sunt „interesele nationale”.

Pentru că, lăsati de capul lor, ceea ce vor proclama ei, indiferent de cum îi cheamă, va fi, în continuare si din nefericire, doar Patria lui Popescu, aceea fără de viitor.

Hari Bucur-Marcu