Herta Muller si Nobelul

Sensibilitatea Hertei Muller este de tipul maladiv, cu pregnate accente ce tin de patologia emotionala.
Nu trairea in sine, nu starea emotionala in fata unui eveniment este in afara normalului, ci tipul de purtarea a ei in timp, la zeci de ani de la intamplari.
Adica in cazul de fata, retrairea integrala, fara nici o alterare, a spaimei de securitate, la fiecare rememorare.

Normalul implica atenuarea „maximelor” emotionale in timp, trecerea de la soc la analiza, eventual chiar si iertare pentru unii dintre noi.
Unele procese ale memoriei sunt automate, altele trebuie lucrate, educate, ingrijite zilnic pentru a putea evolua corect si normal in societate.
Nimeni nu traieste zeci de ani cu colosala spaima a expulzarii din pantecele mamei, din micul „Rai”, tot asa cum nici un crestin nu mai retraieste emotional socul alungarii din Eden.
Nici macar fostii detinuti politici nu se mai uita din 5 in 5 minute in spate, ca sa vada daca ii urmareste Securitatea.

Acest tip de fictiune nu aduce nici o mantuire, nici macar autoarei, pentru ca este o permanenta reintoarcere in biroul anchetatorului.
Este eternizarea clipei in care anchetatorul ti-a aprins lampa in fata.
Intr-un cuvant, un bilet garantat catre … sectia de neurotici irecuperabili.

Cu regret, dar sunt de parere ca ororii securisto-comuniste ii trebuie aplicate alte mijloace stilistice. 🙂
Cu atat mai mult cu cat ’89 nu a facut decat sa schimbe pe dracu cu fisu !

Altfel, inseamna ca Securitatea a castigat.
Si atunci si acum dupa 20 de ani !