Armenii sunt dusmanii islamului, ei trebuie nimiciti !

– Ma numesc Garabet Tevanian si m-am nascut la Eskisehir, la 30 noiembie 1917. Aceasta localitate e in Anatolia, in Asia Mica, un nod de cale ferata important, dupa cum a fost important in vechime prin intersectarea mai multor drumuri. Un oras grec, in Bizant, care in vechime se numea Dorylacon, renumit pentru atestari arheologice ale existentei sale din vechime si datorita apelor minerale termale apreciate si in Occident. Prin aceasta localitate au trecut si au poposit cruciatii, venind de la Constantinopol, in drumul lor catre Cilicia si Ierusalim. La venirea turcilor, orasul a fost numit Eskisehir, adica „Orasul vechi”. Si tatal meu, Avedis Tevanian, s-a nascut tot acolo, in 1895. Dar bunicii mei din partea tatalui au fost din Kutaia, la 80 km de Eskisehir spre vest. Numele de Tevanian provine de la Tebanian la care, cu timpul, „b” s-a „muiat” in „v”. E justificata intrebarea: ce cautau armenii in numar masiv in partea de vest a Asiei Mici? Raspunsul este: in decursul istoriei, Bizantul, de mai multe ori, dupa ce a cucerit vestul Armeniei, a stramutat in numar masiv populatia din Armenia de vest in vestul Asiei Mici, pana la Marea Egee si Marea de Marmara, practic in toata zona de vest, pentru a-si asigura linistea din partea Armeniei, cu care nu o data era in razboi. Asta este motivatia pentru existenta, la acea vreme, a unei masive populatii armenesti in vestul Asiei Mici. Bunicul meu din partea tatalui, Garabet Tevanian, pe la sfarsitul secolului trecut s-a mutat, impreuna cu bunica mea Horep (Hripsime), la Eskisehir, in cautare de lucru, mai ales ca localitatea reprezenta un centru important industrial la nivelul de atunci, prin construirea unei uzine germane pentru fabricarea de locomotive in vederea dotarii cu material rulant a cailor ferate turce.

Bunicul meu era lacatus de meserie.
In anul 1901 el moare si existenta familiei era asigurata de bunica mea, care avea o vaca si vindea lapte prin fiul ei cel mare, Hunghianos, unchiul meu, care a preluat de la tatal lui si meseria de lacatus. Bunica mai avea si un alambic, cu care facea rachiu din struguri, pentru vanzare. Astfel, bunica si cu baiatul cel mare realizau cele necesare existentei si pentru ca fratele mijlociu, Avedis, si cel mic, Harutiun, sa poata merge la scoala. Comunitatea armeana era destul de puternica. Liceul avea si fanfara proprie, iar tatal meu canta acolo la toba. Viata decurgea normal, fara ca nimeni sa banuiasca tragedia ce urma sa vina asupra natiunii armene. La varsta de 15 ani, tatal meu a intrat ca ucenic la marea uzina germana de locomotive. Cand a ajuns la majorat, tata devenise maistru la sectia turnatorie. Specialistii germani, ingineri si mesteri, l-au invatat sa proiecteze diferite piese pe care trebuia sa le execute prin turnare. Era foarte apreciat. De fapt, tatal meu m-a invatat, eu fiind in scoala primara, sa folosesc tragatorul, compasul, tusul si acuarelele. Deci primele notiuni de desen le-am invatat de la el. Asta m-a ajutat sa fiu cel mai bun la desen din tot liceul, chiar daca eram in clase mai mici. In uzina erau multi muncitori: turci, armeni si greci. Conducerea uzinei era germana. Datorita ei, angajatii aveau conditii de viata mai bune decat in alta parte.

Viata decurgea normal si bine. La 24 aprilie 1915, guvernul turc a emis un ordin catre conducerile administrative, politie, jandarmerie, armata din toate regiunile, orasele comunele si satele din Turcia, de a scoate din case pe toti armenii – copii, femei, barbati si batrani – pentru ca, organizati de oficialitatile de represiune in convoaie, sa fie deportati in deserturile Siriei, Mesopotamiei si Arabiei. Convoaie formate din toate colturile Turciei, incluzand si fostele localitati din Armenia ocupata de turci, au pornit marsul mortii inspre desert, destinatia masacrului, ca solutie finala, fiind valea Deir-es-Zor, langa localitatea cu acelasi nume din Siria. Inca de la inceputul marsului mortii, mureau multi pe drum de oboseala, foame, boli sau chiar omorati prin impuscare si prin lovituri cu patul armei sau topoare. Asa incat multi dintre deportati n-au ajuns la locurile de destinatie unde s-a aplicat solutia finala, lichidarea.

Pentru armenii care lucrau la uzinele germane din Turcia s-au eliberat adeverinte de scutire de deportare. Acest lucru a fost cerut guvernului turc de catre conducerea uzinelor germane, prin reprezentantii lor din Turcia. Asa ca tatal meu, cu bunica si unchii mei, fratii tatalui meu, au scapat de deportare si, deci, de macel.
Unul din convoaiele cu deportati care venea din zona tarmului de sud al Marii Marmara a trecut prin orasul nostru, Eskisehir, si a stationat in afara lui un timp foarte scurt, ca popas pentru refacere si aprovizionare cu apa. Cei care nu mai puteau merge mai departe, fiind bolnavi, betegiti, erau scosi in afara taberei si lichidati acolo. Armenilor din oras, care erau scutiti de deportare, li s-a permis sa vina cu apa si alimente. Bineinteles a venit cu apa si alimente pentru cei deportati si bunica mea din partea tatalui si tata cu cei doi frati ai lui. Bunica mea s-a dus in tabara de mai multe ori, cercetand corturile in care erau deportati din diferite localitati. Asa-zisele corturi au fost confectionate de fiecare familie, cum s-a putut, cu materialul luat la repezeala din casa – mai ales panza de cearsaf si cateva bete.

Tot cautand si cercetand in dreapta si-n stanga, bunica mea Horopo (Hripsime), a pus ochii pe o fata care i-a placut. Ea avea 15 ani si mai purta uniforma scolara pe ea. Bunica s-a hotarat s-o salveze pe aceasta fata. In cortul unde statea, era cu tatal ei. Intrand inauntru, bunica a facut cunostinta cu ei si a spus ca vrea s-o salveze pe fata si, daca se va putea, il va salva si pe el. Batranul a fost de acord. El era Krikor Momgian, iar fata, Lusaper Momgian. Amandoi erau din localitatea Bardizag, „gradinita” in armeneste, Bahceagic in turceste, acelasi inteles, localitate pe tarmul Marii de Marmara. Un mic golfulet o despartea de localitatea Izmid. In scopul propus, bunica a manjit fata fetei cu praf de jos si noroi si tot asa pe corp si s-a dus la jandarmul care pazea tabara, i-a dat o sticla de rachiu de struguri pe care o avea la ea si l-a rugat, implorand cu lacrimi in ochi, sa-i dea voie s-o ia pe fata ca s-o spele si s-o aduca inapoi imbaiata. Mai ca nu se poate, mai ca una, alta, zapciul i-a dat voie zicand: „Vezi sa nu-mi faci vreo belea si sa o aduci repede inapoi”. „Pai, tatal ei a ramas in cort”, a zis bunica si a luat-o pe fata si a adus-o acasa. Cand tata a venit acasa de la uzina, a gasit in casa o tanara fata frumoasa, bruneta cu pielea alba, cum sunt cele din zona Constantinopolului si a Marii de Marmara, care sedea pe scaun, tinand capul in jos fara sa scoata o vorba. „Fiule drag! ti-am adus-o pe aceasta tanara si frumoasa fata pe care o cheama Lusaper Momgian, ca s-o salvam, trebuie s-o salvam de la deportare”, a zis bunica baiatului ei cel mijlociu, Avedis. „Trebuie sa facem un bine, o fapta crestineasca, pentru asta nu e alta cale decat sa te casatoresti cu ea. Tatal i-a ramas in cort. Trebuie sa-l luam si pe el de acolo.” Surprins de neasteptata intamplare si placandu-i fata, desi avea doar 15 ani, s-a hotarat sa se casatoreasca cu ea. In secret, noaptea, a fost chemat preotul care i-a cununat. Chiar dupa casatorie, Lusaper nu vorbea nici cu proaspatul mire, nici cu oricine altcineva. A doua zi tot asa, tacere totala, gandul ii era numai la tatal ei.

Luand cu el certificatul de casatorie eliberat de preot, tatal meu s-a dus la directorul general al uzinei unde lucra si a spus ca autoritatile turcesti l-au luat din greseala pe socrul lui, rugandu-l pe directorul general sa-i dea o adeverinta in sensul ca un membru al familiei A. Tevanian, salariat la uzina, a fost luat din greseala la deportare. Tata a obtinut pe aceasta adeverinta aprobarea autoritatilor turce, apoi s-a prezentat la tabara convoiului si, intrand in cort, unde socrul lui, Krikor Momgian, sedea ghemuit citind din Biblie, a zis: „Krikor hairig, haide sa luam lucrurile si sa plecam repede de aici”. „Dar tu cine esti?”, il intreaba viitorul bunic din partea mamei Lusaper. „Eu sunt Avedis, sotul fiicei dumitale, Lusaper.” Zicand acestea, stranse asa-zisul cort facut dintr-un cearsaf si betele respective si, cu alte lucruri pe care le avea bunicul, facu o boccea si, cu toate in spinare, o pornira spre iesirea din tabara. Acolo, verificand certificatul in chestiune, jandarmul i-a dat voie sa iasa din tabara, dar, dandu-si seama c-a fost pacalit, i-a dat tatei o lovitura puternica in spate cu patul armei.

Trebuie sa mai spun ca bunicul meu nu s-a despartit de Biblia tiparita in armeneste, de format mare, 19 x 25 x 5 cm, cantarind 1,700 kg, pe care a preluat-o mama, a tinut-o si a citit mereu din ea pana a murit.

Ajunsi acasa, cu lacrimi in ochi, cu plansete emotionale si-au manifestat cu totii bucuria. Mama mea, care pana atunci nu scosese nici o vorba, s-a imbujorat la fata si a vorbit, multumind bunicii mele, in primul rand, pentru c-a salvat-o pe ea si pe tatal ei de la masacru. Cu multa discretie s-a facut nunta la care a venit popa si cativa prieteni de-ai tatalui meu, pe atunci in varsta de 21 de ani neimpliniti.

Mama mea avea doi frati si o sora: Garabet, Sarkis si Keghanus. Ea era cea mai mica. Cand, in aprilie 1915, se declansase genocidul si i-a scos din casa, acolo nu se gaseau decat ea si tatal ei, bunicul meu, fiindca fratii dezertasera mai din timp si fugisera in Bulgaria si Romania. In ceea ce o priveste pe bunica mea din partea mamei, Marita Momgian, nascuta Dir (Ter) Sahagian, ea murise in 1912, la varsta de 42 de ani. Keghanus a ramas la Constantinopol dupa ce a absolvit colegiul american de acolo.

Tabara convoiului de deportati, care a stationat putin in Eskisehir, pana la urma a plecat in marsul mortii. Cei din convoi care au scapat de moarte pe parcurs, au ajuns la destinatie pentru a fi macelariti acolo. Cei din Bardizag ajunsi in valea Deir-es-Zor, ca si din alte parti, au fost macelariti cu totii. Numai o verisoara a mamei mele, si anume Noemi, daca imi aduc bine aminte din povestirile parintilor mei, a scapat cu viata printr-un miracol si, mai tarziu, cand s-au intalnit la Constantinopol, le-a povestit ce si cum s-a intamplat. Cand convoiul de deportati armeni a ajuns la valea de tragica faima Deir-es-Zor, jandarmii si organizatorii care ii condusesera pana aici au „dat sfoara in zona”, cu ordinul clar de a chema pe toti arabii si turcii, militari si civili, in fine, toata populatia islamica, sa-i omoare pe toti armenii adusi acolo. In chemarea lor au folosit tot timpul lozinci: „Pentru salvarea islamului”, „Armenii sunt dusmanii islamului, ei trebuie nimiciti”. Satenii din imprejurimi si banditii desertului au venit la monstruoasa chemare cu iatagane, topoare, coase, secere, furci si altele, lovind in uriasa masa vie de fiinte omenesti, ingrozite, speriate, multe lesinate. Au dat in dreapta si-n stanga, cu ce au putut si cum au putut. Treaba n-a fost usoara, pentru ca, la un moment dat, se formeaza multe mormane de cadavre, bestialii ucigasi trebuind sa-si faca loc prin mormane ca sa loveasca in cei vii care erau dedesubt. Daca li se parea ca scapa unul, era impuscat de catre jandarmii care pazeau. Tot atunci, Noemi, verisoara mamei mele, a vazut ca un arab, dand in dreapta si-n stanga, a dat cu iataganul lui si-n ea. Arabul a reusit sa-i taie gatul si si-a vazut de treaba-i de bestie criminala mai departe. Ea n-a mai stiut nimic. Pana la urma, se parea ca totul s-a terminat si ca satenii, impreuna cu banditii desertului si cu jandarmii, au plecat din valea groaznicului macel, luand si ceva „prada de razboi”.

Lovitura primita i-a taiat gatul dar, nefiind tare, n-a atins grav arterele si venele. Ea in primul moment a cazut lesinata si a ramas asa, pierzand mult sange, pana noaptea tarziu, cand s-a trezit cu durere intr-o parte a gatului. Punand mana, constata ca avea o rana mare, iar sangele care cursese incepuse sa se coaguleze, slabind astfel hemoragia. Cum se gasea printre cadavre, in plina noapte cu luna, ii venea sa lesine din nou. Incet, incet, a inceput sa realizeze situatia in care se gasea: cadavre, muribunzi, vaietele celor muribunzi si urletele sacalilor. Toate acestea, in noaptea lugubra, cum nici in cele mai groaznice vise nu poate fi. Tinand capul intr-o parte si cu mana pe rana de la gat, Noemi a iesit cu greu din valea groazei, cea mai mare groapa comuna neacoperita: Deir-es-Zor. Speriata, disperata si ingrijorata, a luat-o la goana, fugind in nestire, o mica adolescenta, nenorocita din singurul motiv ca se nascuse armeanca.

Dupa vreo doua ore de mers, mergand taras, slabita de nemancare, de pierderea sangelui si de oboseala, pierzand orice speranta de supravietuire, a zarit la orizont niste lumini care pareau sa se miste ca licuricii noaptea. A facut un ultim efort disperat si, dupa o jumatate de ora, a ajuns la luminile cu pricina. Era o caravana de camile ale unor negustori arabi care mergeau transportand marfuri. Fata, plangand si tinand mana pe gatul taiat, a cerut ajutor. Conducatorii caravanei, vazand-o in jalnica-i situatie, i-au acordat primul ajutor posibil cu medicina traditionala. Mergand pe o camila a binecuvantatei caravane, a ajuns la Homsk, unde a fost internata in spital, fiind apoi operata si bine ingrijita, pana a putut pleca de acolo. Autoritatile locale, care erau contra stapanirii turce, au ajutat-o sa poata ajunge la Tripoli, unde o organizatie franceza de binefacere a preluat-o si a avut grija de ea, pana a plecat la Constantinopol, unde avea rude si unde mama mea s-a intalnit cu ea si, mai tarziu, tatal meu, carora aceasta fata le-a povestit despre toata patania ei si a celorlalti armeni din acelasi convoi de deportati, despre exterminarea organizata de guvernul otoman.

(Marturia ne-a fost pusa la dispozitie de Eduard Antonian.
Ea a aparut in revista „Ararat” si a fost publicata, mai apoi, in
Marturii. Genocidul armenilor, volum realizat de Mihai Stepan Cazazian si Eduard Antonian, Ed. Ararat, 1998.)

1 Response to “Armenii sunt dusmanii islamului, ei trebuie nimiciti !”


  1. 1 Edi Iulie 1, 2012 la 2:20 pm

    ”Si prin puterea unui cuvant ,noi ne vom reincepe sa traim..”
    Multumim !


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Blog Stats

  • 89,058 hits

Dicu-Sava Cristian

Categori

RSS Sec si de la capat

counters for web pages

Introduceti adresa de Email aici.